Rudolf Buchbinder si vraja visului mozartian

Pianistul austriac Rudolf Buchbinder (n. 1946, Litomerice, Cehoslovacia, astazi in Republica Ceha) nu este un necunoscut pentru melomanii romani. Participant la ultimele doua editii ale Festivalului "George Enescu", in 2013 a interpretat, in dubla calitate de solist si dirijor al Filarmonicii bucurestene, integrala concertelor pentru pian si orchestra de Beethoven iar in 2015 a oferit publicului, ca solist al Konzerthausorchester Berlin, sub bagheta maestrului Horia Andreescu, primul concert pentru pian si orchestra, in re minor, op. 15, de Brahms. Cronicile de specialitate precum si audienta i-au fost favorabile in ambele ocazii, remarcandu-i-.se tehnica solida si versatila, fluenta impecabila a frazarii, echilibrul subtil dozat intre marile elanuri romantice si seninatatea calmului clasic precum si personalitatea agreabila, comunicativa. Desi nu se numara, din punct de vedere al publicitatii si popularitatii, printre marile nume ale pianisticii (pe nedrept, dupa parerea mea) Rudolf Buchbinder isi construieste modest si constant profilul unui muzician de calitate superioara. Discografia sa impresionanta cuprinde nu putine inregistrari integrale ale unor cicluri de importanta capitala apartinand triadei de aur a primei scoli vieneze: Haydn, Mozart, Beethoven. Despre una dintre acestea va fi vorba in randurile ce urmeaza.

Alaturi de sonata, concertul pentru solist si orchestra este genul instrumental pe care Mozart l-a cultivat intens si constant de-a lungul intregii sale (prea scurte) vieti, favorizand net in acest sens pianul (folosesc acest termen intr-o acceptiune foarte larga, aceea de instrument cu claviatura; pe atunci instrumentul asa cum il cunoastem astazi inca nu aparuse, astfel ca Mozart isi incepe cariera sub semnul vechiului clavecin si o incheie sub acela al noului fortepiano, abia acesta stramos direct al pianului nostru). Muzicologi avizati, pianisti de prim-plan precum si numerosi melomani, printre care ma prenumar, considera ca aceste concerte reprezinta simultan atat inceputul acestui gen cat si apogeul sau. Concertul pentru pian se naste din vraja visului mozartian precum Pallas Athena din teasta lui Zeus: complet echipat  si etalandu-si pe deplin, inca de la inceput, posibilitatile si caracteristicile expresive. Fara indoiala, in deceniile urmatoare genul avea sa cunoasca o dezvoltare si o popularitate impresionante, prilejuind capodopere intrate de mult in canon, precum cele ale lui Beethoven, Chopin, Mendelssohn, Schumann, Grieg, Brahms, Ceaikovski, Rahmaninov sau Prokofiev, insa o opera de dimensiunile celei mozartiene (douazecisitrei de concerte, dintre care unul pentru doua piane si unul pentru trei piane) care sa etaleze aceeasi consistenta calitativa, aceeasi adancime emotionala si aceeasi profunzime ideatica nu avea, si ma hazardez a zice ca nu are, sa mai apara niciodata. Despre calitatile lor, despre modul in care acestea exprima intreaga gama a sentimentelor si emotiilor umane, despre semnificatia lor spirituala aparte, despre perfectiunea lor formala si tehnica, in sfarsit despre cum ele reprezinta, poate, chintesenta cea mai intima, mai profund personala si totodata mai general umana a muzicii clasice (alaturi de cvartetele de coarde ale lui Haydn si de sonatele pentru pian ale lui Beethoven) s-ar putea rapsodia pe multiple pagini. Ma voi opri insa de la aceasta pentru a spune cateva cuvinte despre interpretarea lui Buchbinder.

Aceasta se situeaza la egala distanta atat de excesele romantizante, cu iz de sentimentalism minor sau necontrolat, in care o orchestra de dimensiuni potrivite mai degraba lui Berlioz decat lui Mozart pare ca se afla intr.un conflict dramatic cu solistul care adopta accente si inflexiuni byroniene, cat si de uscaciunea pretins clasicizanta care asociaza o orchestra redusa unui instrument de epoca al carui timbru si tonalitate se pierd in masa sonora a coardelor si lemnelor, chiar asa putine cate sunt, totul pe fundalul unui ritm metronomic exact dar lipsit de prospetime. Nimic din toate acestea la pianistul austriac, dimpotriva, totul este gandit sub semnul unui echilibru nuantat, impletind claritatea si penumbra, nostalgia blanda si avanturile frenetice, lirismul si drama, umorul si ingandurarea; o simbioza perfecta intre transparenta texturala a orchestrei si sonoritatea luminoasa a pianului permite acestor pagini de o frumusete aproape materiala sa se desfasoare natural, fluid si seducator. Miscarile rapide au nerv, impetuozitate si elan; cele lente, acea gratie melancolica, acea senzualitate palpabila si totusi delicata, acel indicibil amestec de tristete si tandrete care caracterizeaza in cel mai inalt grad muzica mozartiana. Nimic cliseizat, nimic artificial, nimic afectat sau exagerat. Buchbinder este asemenea unui pictor care, servindu-se de sunete, prinde pe panza tacerii tonurile cele mai calde, nuantele cele mai fine, oferind un tablou in care sufletul omului, cu toate zonele sale, mai luminoase sau mai intunecate,  este zugravit cu armonie si eleganta. Multe sunt momentele de muzicalitate fermecatoare, de izbanda interpretativa certa care s-ar cere a fi mentionate. Ma voi margini numai la trei exemple: dialogul poetic al cornului cu pianul in Andantele concertului in Re major KV 175, intrarea magica a pianului peste pizzicato-ul coardelor in Andantele concertului in Re major KV 467 si, integral, majestuozitatea sagalnica a Rondoului din concertul in Do major KV 503.

La o zona discografica aglomerata, cu realizari deja canonice ale unor interpreti si ansambluri de meritata notorietate (Rudolf Serkin / Claudio Abbado, Murray Perahia, Geza Anda, Andras Schiff / Sandor Vegh, Daniel Barenboim, Christian Zacharias, English Chamber Orchestra, Camerata Salzburg, Berliner Philharmoniker, Orchestre de Chambre de Lausanne) Rudolf Buchbinder si orchestra Wiener Symphoniker aduc o contributie valoroasa, demna de atentia si aprecierea melomanilor interesati.