Rudolf Buchbinder si vraja visului mozartian

Pianistul austriac Rudolf Buchbinder (n. 1946, Litomerice, Cehoslovacia, astazi in Republica Ceha) nu este un necunoscut pentru melomanii romani. Participant la ultimele doua editii ale Festivalului "George Enescu", in 2013 a interpretat, in dubla calitate de solist si dirijor al Filarmonicii bucurestene, integrala concertelor pentru pian si orchestra de Beethoven iar in 2015 a oferit publicului, ca solist al Konzerthausorchester Berlin, sub bagheta maestrului Horia Andreescu, primul concert pentru pian si orchestra, in re minor, op. 15, de Brahms. Cronicile de specialitate precum si audienta i-au fost favorabile in ambele ocazii, remarcandu-i-.se tehnica solida si versatila, fluenta impecabila a frazarii, echilibrul subtil dozat intre marile elanuri romantice si seninatatea calmului clasic precum si personalitatea agreabila, comunicativa. Desi nu se numara, din punct de vedere al publicitatii si popularitatii, printre marile nume ale pianisticii (pe nedrept, dupa parerea mea) Rudolf Buchbinder isi construieste modest si constant profilul unui muzician de calitate superioara. Discografia sa impresionanta cuprinde nu putine inregistrari integrale ale unor cicluri de importanta capitala apartinand triadei de aur a primei scoli vieneze: Haydn, Mozart, Beethoven. Despre una dintre acestea va fi vorba in randurile ce urmeaza.

Alaturi de sonata, concertul pentru solist si orchestra este genul instrumental pe care Mozart l-a cultivat intens si constant de-a lungul intregii sale (prea scurte) vieti, favorizand net in acest sens pianul (folosesc acest termen intr-o acceptiune foarte larga, aceea de instrument cu claviatura; pe atunci instrumentul asa cum il cunoastem astazi inca nu aparuse, astfel ca Mozart isi incepe cariera sub semnul vechiului clavecin si o incheie sub acela al noului fortepiano, abia acesta stramos direct al pianului nostru). Muzicologi avizati, pianisti de prim-plan precum si numerosi melomani, printre care ma prenumar, considera ca aceste concerte reprezinta simultan atat inceputul acestui gen cat si apogeul sau. Concertul pentru pian se naste din vraja visului mozartian precum Pallas Athena din teasta lui Zeus: complet echipat  si etalandu-si pe deplin, inca de la inceput, posibilitatile si caracteristicile expresive. Fara indoiala, in deceniile urmatoare genul avea sa cunoasca o dezvoltare si o popularitate impresionante, prilejuind capodopere intrate de mult in canon, precum cele ale lui Beethoven, Chopin, Mendelssohn, Schumann, Grieg, Brahms, Ceaikovski, Rahmaninov sau Prokofiev, insa o opera de dimensiunile celei mozartiene (douazecisitrei de concerte, dintre care unul pentru doua piane si unul pentru trei piane) care sa etaleze aceeasi consistenta calitativa, aceeasi adancime emotionala si aceeasi profunzime ideatica nu avea, si ma hazardez a zice ca nu are, sa mai apara niciodata. Despre calitatile lor, despre modul in care acestea exprima intreaga gama a sentimentelor si emotiilor umane, despre semnificatia lor spirituala aparte, despre perfectiunea lor formala si tehnica, in sfarsit despre cum ele reprezinta, poate, chintesenta cea mai intima, mai profund personala si totodata mai general umana a muzicii clasice (alaturi de cvartetele de coarde ale lui Haydn si de sonatele pentru pian ale lui Beethoven) s-ar putea rapsodia pe multiple pagini. Ma voi opri insa de la aceasta pentru a spune cateva cuvinte despre interpretarea lui Buchbinder.

Aceasta se situeaza la egala distanta atat de excesele romantizante, cu iz de sentimentalism minor sau necontrolat, in care o orchestra de dimensiuni potrivite mai degraba lui Berlioz decat lui Mozart pare ca se afla intr.un conflict dramatic cu solistul care adopta accente si inflexiuni byroniene, cat si de uscaciunea pretins clasicizanta care asociaza o orchestra redusa unui instrument de epoca al carui timbru si tonalitate se pierd in masa sonora a coardelor si lemnelor, chiar asa putine cate sunt, totul pe fundalul unui ritm metronomic exact dar lipsit de prospetime. Nimic din toate acestea la pianistul austriac, dimpotriva, totul este gandit sub semnul unui echilibru nuantat, impletind claritatea si penumbra, nostalgia blanda si avanturile frenetice, lirismul si drama, umorul si ingandurarea; o simbioza perfecta intre transparenta texturala a orchestrei si sonoritatea luminoasa a pianului permite acestor pagini de o frumusete aproape materiala sa se desfasoare natural, fluid si seducator. Miscarile rapide au nerv, impetuozitate si elan; cele lente, acea gratie melancolica, acea senzualitate palpabila si totusi delicata, acel indicibil amestec de tristete si tandrete care caracterizeaza in cel mai inalt grad muzica mozartiana. Nimic cliseizat, nimic artificial, nimic afectat sau exagerat. Buchbinder este asemenea unui pictor care, servindu-se de sunete, prinde pe panza tacerii tonurile cele mai calde, nuantele cele mai fine, oferind un tablou in care sufletul omului, cu toate zonele sale, mai luminoase sau mai intunecate,  este zugravit cu armonie si eleganta. Multe sunt momentele de muzicalitate fermecatoare, de izbanda interpretativa certa care s-ar cere a fi mentionate. Ma voi margini numai la trei exemple: dialogul poetic al cornului cu pianul in Andantele concertului in Re major KV 175, intrarea magica a pianului peste pizzicato-ul coardelor in Andantele concertului in Re major KV 467 si, integral, majestuozitatea sagalnica a Rondoului din concertul in Do major KV 503.

La o zona discografica aglomerata, cu realizari deja canonice ale unor interpreti si ansambluri de meritata notorietate (Rudolf Serkin / Claudio Abbado, Murray Perahia, Geza Anda, Andras Schiff / Sandor Vegh, Daniel Barenboim, Christian Zacharias, English Chamber Orchestra, Camerata Salzburg, Berliner Philharmoniker, Orchestre de Chambre de Lausanne) Rudolf Buchbinder si orchestra Wiener Symphoniker aduc o contributie valoroasa, demna de atentia si aprecierea melomanilor interesati. 

Bucuresti - Samos si retur, via Prosta

Se spune uneori ca mai lesne, mai placut si mai cu folos este a invata istoria Frantei din romanele lui Alexandre Dumas decat din manuale. De va fi fiind adevarat ori ba, lamureasca-ne cei familiarizati cu scoala franceza. Eu unul, trecut prin cea romaneasca de dinainte si de dupa ´89, gandesc si sunt incredintat ca afirmatia este intemeiata daca inlocuim Franta cu Romania secolului al XIX-lea, romanele cu scrisorile si pe Dumas cu Ion Ghica.

Nascut intr-o familie care a dat Valahiei si Moldovei nu mai putin de 10 domni (este stranepot pe linie paterna al celebrului, in epoca, ban Dumitrache Ghica fara de a carui voie nici paserile ceriului nu cutezau sa zboare pe deasupra Munteniei, precum si nepot de mama al lui Ion Campineanu, liderul partidei nationale, caruia ii va face un cald si memorabil portret) si inrudit prin aceasta cu alte cateva nu mai putin importante; elev al lui Ion Heliade Radulescu si al lui Jean Vaillant (de la cel din urma va fi deprins, poate, nu numai limba franceza si varii alte cunostinte, ci si gustul pentru comploturi), coleg cu C. A. Rosetti si Grigore Alexandrescu, prieten bun cu Nicolae Balcescu; bacalaureat in litere si matematici la Sorbona si inginer diplomat al Scolii de Mine; conspirator pasoptist devenit inalt functionar al imperiului otoman si bei de Samos; nutrind ambitii de domnie, repede frustrate de evenimente si imprejurari; liberal de toate nuantele, de la radicalismul revolutionar quasi-republican la constitutionalismul monarhic quasi-conservator, desi niciodata membru de partid cu acte in regula; vremelnic prim-ministru sub Cuza si Carol I, intrat in conflict deschis cu amandoi, unul din principalii artizani al "monstruoasei coalitii" impotriva primului si aflat pe o pozitie cel putin ambigua cu prilejul intrigilor anti-dinastice servite de catre liberali celui de-al doilea; in patru randuri presedinte al Academiei si multa vreme director al Teatrului National (pozitie in care va avea un celebru si violent diferend cu tanarul Caragiale); ambasador plenipotentiar la Londra, unde face o frumoasa figura si o excelenta impresie in randurile corpului diplomatic; om de actiune dar si de cugetare si de condei - figura acestuia este probabil unica in analele istorice, politice si literare ale tarii.

Opera sa de capatai este fara indoiala epistolarul al carui destinatar este bunul sau prieten Vasile Alecsandri.  Publicate initial la Iasi, in Convorbiri literare (1880-1887), apoi sub forma de volum in doua editii (1884, partial si 1887, integral),  scrisorile lui Ion Ghica au fost reeditate in numeroase randuri. Editiile de dupa 1947 poarta, firesc, pecetea cenzurii: liberalismul politic si economic apasat, accentele anti-rusesti si anti-iudaice precum si simplul fapt ca in ochii comunistilor Ghica era, prin nastere, educatie si activitate, un dusman de clasa nu le puteau rezerva scrisorilor alta soarta. In 2014 editura Humanitas le publica, pentru prima data dupa multa vreme, intr-o frumoasa editie integrala (de fapt, cu minime modificari fata de cea princeps din 1887) si necenzurata, sub atenta ingrijire a dlui Radu Garmacea. La aceasta din urma fac referire in randurile de fata.

Primul lucru care atrage atentia cititorului este, fara doar si poate, limba in care sunt scrise. Dincolo de unele intorsaturi de fraza specifice timpului, dar care le fac cu atat mai savuroase; dincolo de cuvintele iesite din uz, explicitate la finele volumului de un glosar util si exhaustiv (consultarea independenta a acestuia poate ea insasi constitui o buna introducere in istoria epocii); dincolo, asadar, de toate acestea, gasim o romaneasca limpede si expresiva, nu de putine ori pitoreasca. Intr-un timp in care limba romana sufera agresiuni fara precedent din partea instructiei precare, a inculturii sau pur si simplu a lipsei gandirii (toate acestea, nocive nu neparat prin ele insele cat prin promovarea si incurajarea lor fie in direct si la o ora de varf, fie in paginile variilor publicatii tiparite sau online) lectura acestor epistole are un efect purificator si revigorant. 

Mai apoi, subiectele tratate. Portrete ale unor personalitati luminoase, dar cam tragice, ale istoriei Romaniei (Ion Campineanu, Grigore Alexandrescu, Nicolae Balcescu, mai modestul dar nu mai puttin interesantul Teodor Diamant), ale unor figuri istorice deja uitate inca in epoca scrisorilor (Alecu Gheorghescu, Ionita Ceganu, Baltaretu) sau ale diversilor militari si diplomati straini cu care Ghica a venit in contact in cursul lungii sale cariere politice; amintiri despre scolile prin care a trecut sau despre calatoriile pe care le-a intreprins; evocari ale unor momente istorice precise (domnia lui Caragea, zavera greceasca de la 1821, la care s-a alaturat si careia i-a cazut victima o alta figura tragica a istoriei noastre, bine-intentionatul dar naiv-inflexibilul Tudor Vladimirescu); eseuri politico-economice de nuanta apasat liberala, carora vine sa le adauge un bemol o apologie alegorica si entuziasta a sistemului cooperatist; in sfarsit, un vehement pamflet anti-ovreiesc (nu fac decat sa preiau terminologia autorului) care il va face pe Ghica la fel de suspect in ochii adeptilor corectitudinii politice pe cat a fost, mai an, in ochii comunistilor. 

Din toate acestea rasare imaginea caleidoscopica si colorata a societatii romanesti de dinainte de 1859. O lume in miscare accelerata, in care moravurile si vestimentatia turco-fanariote coabitau cu cele "nemtesti", in care indolenta, fatalismul si lenevia rasaritene incepeau sa faca loc activismului, voluntarismului si energiei care clocoteau de mult in Apus. O tara aflata la rascrucea si la bunul-plac a trei imperii, a carei istorie s-a facut adesea peste capul si vointa locuitorilor sai, in care mai dese decat invaziile armatelor straine nu erau decat schimbarile de domn si in care ordinea si legalitatea nu existau decat in hartoagele logofetiei si in visele catorva boieri luminati, mai mari sau mai mici. O societate in care incet dar sigur, printre persecutii si deriziuni, duhul renasterii isi croia totusi loc sub semnul libertatii si al nationalitatii, in care, paradoxal sau poate ca nu, primii germeni ai unei administratii mai stabile, mai competente si mai oneste in raport cu precedentele au fost semanati de - horribile dictu! - Rusia si in care mantuirea era asteptata si reclamata cu insistenta de la Europa si mai cu seama de la Franta. Acel amestec de forfota si delasare, de pesimism si exaltare, de zavere si conspiratii, de elan sincer si demagogie lucrativa, de calcul si candoare din care, printr-o misterioasa alchimie, s-a intrupat Romania moderna. Istorie pe viu, istorie traita, povestita cu har, stil si umor de iscusita pana a lui Ghica, martor sau participant direct la evenimente.

De altminteri, in aceste scrisori nu este de gasit numai istorie. Multe dintre observatiile si comentariile cuprinse intr-insele se potrivesc cu asupra de masura chiar si celei mai stricte actualitati, atat politice cat si economice. Iata numai doua exemple, cam lungi poate, dar semnificative.

     Cata vreme insa pentru brutar idealul libertatii ar fi dreptul de a impune consumatorilor paine lipsa la dram, necoapta si din faina stricata, si pe cat timp macelarul va striga in contra autoritatii care-l opreste de a vinde carne de mortaciune, si carciumarul va dori ca salonul sau sa fie local de intalnire a facatorilor de rele, cari se multumesc a bea rachiul fabricat cu vitriol si cu ardei si a-l plati cat de scump din beneficiile meseriei lor, pe strade dupa miezul noptii; pe cata vreme tabacii, cavafii si croitorii vor crede ca libertatea consta in a nu se permite concetatenilor lor sa cumpere piei, cizme si haine de la altii din tara sau din afara si a obliga, in numele patriei si al patriotismului, pe toti loocuitorii sa se imbrace si sa se incalte cu haine si cu incaltaminte facute de domniile lor, zicerea libertate va fi o iluziune [...]

      [...] pana cand nu vom invata, lovindu-ne cu capul de pragul de sus si de jos, a nu mai crede pe acei cari, ca sa ne esploateze, ne fagaduiesc cate in luna si in soare, cai pe pareti: libertate absoluta, imputinare de dari, instructiune cu chila, guvern ieftin - pana atunci n-o sa vedem alta decat doua sau trei partide politice vrajmasindu-se intre dansele si strigand fiecare, la randul lor, "sculati voi ca sa ne punem noi", partide egoiste si ambitioase care, pizmuind pe cei ajunsi la putere care, de bine, de rau, se silesc cat pot si pe cat se pricep sa faca cum cred ca e mai bine, se silesc sa-i dea jos si sa se puie in locul lor ca sa faca tot ca ei. Striga desi stiu ca, indata ce se vor pune pe lucru, la randul lor, are sa se scoale opozitiunea celorlalti in contra lor; ca acei cari la randul lor ar voi sa-i inlocuiasca au sa-i atace pentru toate cate vor face, precum si pentru cele ce nu vor face, au sa-i denigreze, sa-i calomnieze, sa-i gratifice cu titlurile obicinuite, de instrumente ale nemicului si ale strainului, de calcatori de legi, de violatori de constitutiune, ca au sa-i acuze de rea vointa, de nestiinta, sa-i impiedece la orice ar voi sa faca, sa-i insulte nu numai in viata lor publica, dar chiar si in cea privata, sa se lege de neamurile si amicii lor; alearga pe la consuli, pe la gazetele straine; intr-un cuvant, intrebuinteaza toate mijloacele pentru a-i discredita in ochii poporului si ai strainilor. Guvernul, amarat, isi pierde cumpatul si, ca omul necajit cand nu este inzestrat cu o mare doza de filozofie, aluneca pe povarnisul maniei, ia masuri aspre, loveste si cade printr-un esces de vigoare sau, prin descurajare si desgust, se lasa in voia intamplarilor si atunci cade prin apatie. Opozitiunea profita si de una, si de alta ca se suie pe ruinele celor cazuti, cugetand putin la ce are sa fie. Dar a fagaduit cai pe pareti, sanatate in vite, ploaie la soroace, siguritate (sic!) in case si pe drumuri, la orase si la tara, starpirea abuzurilor, a darilor de foc si a hotiilor de vite, micsorarea darilor, satisfacerea aspiratiunilor nationale, latirea teritoriului in dreapta si in stanga, participarea statului roman la dezlegarea tuturor cestiunilor celor mari ale diplomatiei si mii si mii de alte frumuseti - le uita pe toate, putin le pasa de cele ce au fagaduit. Atunci o alta opozitiune se formeaza, cu alte fagaduieli, si dantul se invarteste de atatia ani, reincepand totdeauna da capo, jioc vatamator si periculos.

     Cu toate acestea, sub ministerul de ieri, ca si sub cel de zi, ca si sub cel de maine, lumea merge inainte pe calea progresului, dovada invederata ca el nu emana de la partide, ci de la natiune si de la conditiile in care se afla tara.

(Toate sublinierile imi apartin).

Schimband ceea ce este de schimbat in paragrafele de mai sus constatam ca, in anumite privinte, de fapt nu prea se schimba, pana la urma, nimic.

Incheind, zic asadar din nou ceea ce am spus in deschiderea acestor sumare consideratii: mai folositor, mai placut si mai usor ar fi, poate, a invata istorie nu din manuale ci de la aceia care, traind-o si facand-o, s-au invrednicit a o si scrie. Aceasta mai ales atunci cand forma pe care i-au dat-o imbina in chip cum nu se poate mai fericit o limba romana mestesugit folosita, un sanatos umor muntenesc si o sincera preocupare pentru buna asezare a tarii si a societatii.