Ce-a cautat neamtu-n Valahia?

Stiut este ca in tot cursul veacului al nouasprezecelea tarile romane au fost calcate, cercetate, inventariate, clasificate si catalogate, cu mai multa ori mai putina obiectivitate, de puzderie de calatori straini, sositi prin ceste meleaguri manati de misiuni politico-diplomatice, unii, de prospectiuni economice si comerciale, altii, cand nu de pura placere de a colinda prin lume in cautare necontenita de latitudini, climate, popoare si obiceiuri diferite de cele de acasa. Multi dintre acestia au lasat interesante, de nu si captivante cateodata, memorii din care poate fi recompusa perceptia pe care occidentalii o aveau pe atunci despre Romania si romani, dar poate ca niciunele dintrre acestea nu sant atat de stranii precum cele scrise de Richard Kunisch si publicate de Editura Humanitas in editia ingrijita de dna Viorica Niscov .

Enigmatic este insusi acest prusac nascut la Breslau (astazi Wroclaw, in Polonia) in 1828: vlastar aristocratic, titular al unei baronii, cu studii de drept, filologie si stiinte politice, elegant, cultivat, sociabil si cu alese purtari, referent la Curtea de Apel dar si colaborator asiduu la gazete liberal-democratice moderate sau chiar de stanga, participant de pe aceleasi pozitii ideologice la Revolutia din 1848, fapt care ii atrage destituirea din functie si punerea sub supraveghere politieneasca, face in scurta vreme volte face trecand cu arme si bagaje in tabara conservatoare, devenind un respectabil magistrat al guvernului. Este numit secretar al legatiei prusiene de pe langa recent-infiintata Comisia Europeana a Dunarii la cererea presedintelui acesteia, nimeni altul decat unchiul sau Emil von Richthofen, exact in momentul in care aceasta Comisie devine unul din factorii esentiali in studierea situatiei politice a principatelor dunarene in vederea unei reorganizari a acestora sub tutela pan-european si porneste in marea aventura a vietii sale, spre Bucuresti mai intai, apoi, dupa zece luni petrecute in capitala valaha, spre Constantinopol; in ambele locuri da dovada de constiinciozitate si rigoare prusaca in indeplinirea sarcinilor de serviciu, fiind recompensat cu bune recomandari care-i vor inlesni, odata intors in Prusia, accesul la diferite functii administrative, dintre care cea mai importanta este cea de subprefect la Melsungen, in Hessa (unde dealtfel se remarca prin comportament excentric si neglijarea obligatiilor profesionale). Ales in trei randuri deputat pe lista conservatoare, se stinge din viata in 1885.

Venit fiind asadar in Valahia cu insarcinari cat se poate de oficiale, ar fi fost de asteptat ca memoriile sale sa contina, daca nu in totalitate atunci cel putin in proportie importanta, date, cifre si fapte seci, obiective, expuse la rece, fara nicio implicare afectiva. Ei bine, nici vorba de asa ceva in aceste pagini. Cineva care ar citi cartea fara a avea vreo informatie prealabila despre autorul ei ar ramane cu impresia ca acesta este pur si simplu un hoinar prin temperament, un calator fara tinta precisa a carui singura motivatie de a se gasi in Valahia este o imposibilitate structurala de a sta locului, o vesnica foame de tari, oameni si senzatii noi, precum si o strasnica plictiseala si lehamite fata de tot ceea ce inseamna pamantul natal. Este exact ceea ce lasa sa se inteleaga Kunisch insusi in prefata cartii, intitulata sugestiv "De ce calatorim?", iar tot ceea ce urmeaza acesteia este o insiruire, mai mult sau mai putin coerenta, de notatii fugitive, consideratii etnopsihologice, descrieri de intamplari si tipuri pitoresti, totul asezonat cu pagini curat literare, continand fie basme, fie productii originale. Dealtfel, prusacul acesta manuieste condeiul cu usurinta si abilitate, croindu-si un stil lejer (dar nu superficial), spiritual si placut la lectura.

Ruta pe care soseste in micul principat dunarean este cea clasica pentru acea vreme; cu vaporul pe Dunare, plecand de la Viena, trecand prin, si oprindu-se pentru scurta vreme la, Pesta, Orsova, Turnu-Severin, Ruse si Giurgiu, de la acest ultim popas urmandu-si drumul spre capitala pe uscat. Atat pe vas cat si in fiecare din aceste locuri el observa peisajele si oamenii, intra in vorba cu acestia, este atras si interesat de tot ceea ce o astfel de calatorie poate oferi ochiului ca obiect de contemplatie si mintii ca subiect de reflectie. Nu stiu daca maghiarii sau turcii de astazi se vor fi regasind in cei de ieri asa cum i-a vazut Kunisch, dar in ceea ce ne priveste pe noi, romanii, lucrurile sunt fara echivoc. Sa vedem.

Iata-l, deci, ajuns la Giurgiu. Capitanul vasului ii recomanda un hotel si il asigura ca se va intelege cu romanii folosind limba italiana. Il vor convinge repede de contrariu trei soldati si un (aparent) functionar, care nu pricep boaba din dulcele grai toscan. Porneste spre oras, in care domnesc intunericul cel mai desavarsit si nu se vede tipenie de om. In apropierea hotelului (in realitate un han relativ acceptabil, spre deosebire de cele pe care le va cunoaste in interiorul tarii si pe care le asemuieste cu cele din partile mizere ale Poloniei) este. intampinat de doi amenintatori caini vagabonzi, impotriva carora se va baricada pe cat posibil in camera ce-i va fi oferita. Descopera a doua zi drostile valahe, pe langa care "cele mai proaste vehicule apusene, inclusiv cele poloneze, stralucesc prin curatenie si comoditate". I se ofera pentru calatoria spre Bucuresti o caruta de posta, pe care la sfatul proprietarului hotelului si dupa o examinare de visu, o refuza: riscul de a fi fost aruncat afara din ea de hurducaturile provocate de sleaurile, gropile si hartoapele de pe drum fara ca surugiul,  preocupat intens de propriu-i echilibru, sa observe ceva n-ar fi putut fi contracarat decat prin legarea stransa de caruta. I se improvizeaza o trasura de ocazie, la care, intorcandu-se la han dupa o plimbare prin oras,  gaseste inhamati saisprezece cai. La mirarea sa cu privire la numarul lor atat de mare i se raspunde ca pe drum vor mai trebui adaugati altii, "caci in ultima vreme a plouat". Ce a vazut in oras? Case rurale inclusiv in piata centrala, strazi majoritar nepavate (nu-i vorba, pe cele putine pavate le-ar fi voit mai degraba ca si celelalte), "cafenele cam murdare" (toate afisand la loc de cinste scene din campaniile lui Napoleon) iar in pravalii marfuri destinate aproape exclusiv paturii de jos; una peste alta, oraselul i se pare "prietenos", iar locuitorii "oameni de treaba ca toti valahii".

 Daca suna familiar, mai ales celor care au cunoscut direct realitatea cotidiana din anii ´80 ai secolului trecut (in randurile carora ma aflu), apoi sa stiti ca acesta e abia inceputul. N-am sa continuu insa rezumatul, pentru ca ar insemna sa stric placerea celor care ar dori sa descopere singuri pataniile prusacului in Valahia. Ma limitez la a semnala, fugitiv, reaua-impresie pe care i-au lasat-o clerul de rand si calugarii, parerea ce si-o face despre Bucuresti cum ca ar fi nu un oras ci o ingramadire de sate, precum si atractia evidenta pe care o simte pentru tigani (si mai ales pentru tiganci...). Pour la bonne bouche, am pastrat mentionarea faptului ca armata valaha avea in compunere artilerie, insa... nu si tunuri, care fusesera confiscate de rusi in timpul retragerii din 1854, in cursul Razboiului Crimeei!

Sa mai adaug si ca basmul "Fata din gradina de aur", pe care il reproduce intr-unul din capitole, il va inspira pe Eminescu in scrierea "Luceafarului" si voi incheia, recomandand calduros cartea tuturor celor interesati de modul in care romanii au fost perceputi, cu mai multa ori mai putina obiectivitate, de puzderia de calatori straini, sositi prin ceste meleaguri manati de misiuni politico-diplomatice, unii, de prospectiuni economice si comerciale, altii, cand nu de pura placere de a colinda prin lume in cautare necontenita de latitudini, climate, popoare si obiceiuri diferite de cele de acasa.

Farmecul intens al romantismului

Minunata experienta incearca un meloman - ba chiar fericitoare de-a dreptul si inca in gradul cel mai inalt - atunci cand parasind drumurile largi si batatorite care brazdeaza padurea fermecata a muzicii, ducand calatorul catre locuri de popas binecunoscute si cald primitoare, apuca pe carari mai inguste, la capatul carora il asteapta luminisuri mai putin calcate de picior de om dar nu mai putin odihnitoare si racoritoare. Este intocmai ceea ce am simtit zilele acestea, la auditia integralei sonatelor pentru pian de York Bowen interpretate de Danny Driver.

Nascut la Londra in 1884 (fiu al proprietarului unei distilerii de whisky, nici mai mult, nici mai putin!) Bowen a manifestat de mic copil un talent aparte care i-a adus, la numai paisprezece ani, o bursa la Academia Regala de Muzica, institutie unde in 1909 avea sa fie numit profesor. Muzician cu dotari ezceptionale, s-a remarcat nu numai in calitate de compozitor, ci si ca pianist concertist cu faima in epoca, dirijor, organist, violist si cornist. Moare in orasul natal la varsta de saptezecisisase de ani, dupa o lunga si frumoasa cariera, in cursul careia compozitiile i-au fost interpretate de artisti de referinta precum Fritz Kreisler, sir Adrian Boult, Hans Richter, Joseph Szigeti, Ephrem Zimbalist sau Dennis Brain.

York Bowen (ca de altfel majoritatea compozitorilor englezi contemporani cu el) nu s-a lasat atras de inovatiile moderniste, ramanand ferm ancorat in tonalitate si pe deplin increzator in posibilitatile expresive ale acesteia. Opera sa cuprinde lucrari in genuri traditionale: simfonii, concerte pentru diverse instrumente si orchestra, sonate pentru pian solo sau pian si alte instrumente, ansambluri camerale in varii combinatii, numeroase piese pentru pian sau vocale. 

Instrumentului sau predilect i-a dedicat sase sonate, pe care casa de discuri Hyperion (specializata mai ales, dar nu exclusiv, in promovarea muzicii britanice) le ofera melomanilor in interpretarea pianistului Danny Driver. Trei dintre ele, anume primele in ordine cronologica, sunt inregistrate in premiera mondiala.

Din cale-afara de originala aceasta muzica nu este, dar departe de a constitui un cusur acest lucru contribuie la atractivitatea ei irezistibila. Asimiland intr-un stil (totusi) personal influente vadite din Chopin, Grieg, Ceaikovski si Rahmaninov, compozitorul englez se arata a avea un temperament apasat romantic, cultivand elanurile sufletesti, impetuozitatea emotionala, melodia de larga respiratie lirica, cantabilitatea nobila si sentimentala. Cu  toate acestea, din punct de vedere al scriituriii, sonatele sunt mai degraba de o croiala clasica, sau in orice caz trimit catre romantismul timpuriu sau de mijloc, acela in care efuziunile, avanturile si furtunile sunt bine strunite (si tocmai de aceea cu atat mai expresive si impresionante) de balanta formala a tiparului in care sunt turnate. De remarcat este si faptul ca, desi toate sonatele sunt in tonalitate minora, impresia generala nu este nicidecum de indicibila tristete ori de iremediabila angoasa. Pe rand eroic avantata, duios melancolica, dulce-amarui nostalgica, copilaresc jucausa, tineresc sprintara, matur senina, aceasta muzica este fermecatoare in intelesul deplin al cuvantului. Placute ceasuri petrece cel ce o asculta, lasandu-se cuprins de vraja pe care sufletul evident cald si comunicativ al lui York Bowen a tesut-o maiastru din fire armonice si cromatice de inalt rafinament si profunda expresivitate.

Tanarul pianist englez Danny Driver (n. 1977, londonez de bastina ca si Bowen insusi) are o evidenta afinitate spirituala si interpretativa cu muzica pe care o canta. Posesor al unui discurs pianistic elevat, cu o tehnica impresionanta pe care o stapaneste suveran, cu o frazare fluida dar deloc difuza, cu accente si articulatii bine gandite dar niciodata rigide, cu nuante atent dozate si cu o arhitectura sonora perfect echilibrata, el reuseste sa redea aceste pagini pe nedrept putin sau deloc cunoscute cu o naturalete seducatoare.

O reusita certa este si inregistrarea in sine. Sunetul pianului are volum amplu, este redat in tonuri realiste si bine calibrate sonic, rezultand o incantare auditiva care vine sa adauge inca o stea la cele pe care acest dublu disc le merita cu prisosinta.

Steinhardt si Balcescu

Nicolae Steinhardt afirma, intr-unul din raspunsurile oferite lungului chestionar epistolier al lui Zaharia Sangeorzan, ca nu subscrie crezului politic si social al lui Balcescu. Lucrul este surprinzator, deoarece mi se pare ca intre liberalismul conservator al corifeului "Revistei burgheze" si liberalismul radical al autorului Proclamatiei de la Islaz sunt de gasit nu putine puncte comune, iar deosebirile par a tine mai mult de forma si de context decat de o ireductibila esenta antagonica.

Drept este ca, la vremea respectivei afirmatii, Balcescu fusese demult confiscat (si desfigurat) ideologic de catre serviciile de propaganda ale regimului comunist. Chipul ascetic al revolutionarului pasoptist figura pe bancnota cu cea mai mare valoare nominala din epoca iar manualele de istorie faceau apologia unui Balcescu care ar fi fost nici mai mult, nici mai putin decat unul din precursorii teoretici si practici ai miscarii comuniste si muncitoresti, un democrat-revolutionar cu idei inaintate, un adversar consecvent al regimului burghezo-mosieresc, o victima a reactiunii interne si externe etc etc etc. Lesne de inchipuit ca unui anti-comunist structural precum viitorul parinte Nicolae de la Rohia nu putea sa-i fie simpatic acest portret - et pour cause. Numai ca intre efigia oficiala si personalitatea reala a lui Balcescu se casca un hau de netrecut. Crezul sau social si politic, exprimat prin Proclamatia de la Islaz, al carei autor principal a fost, este in raspar flagrant cu cel comunist, iar realitatea cotidiana a Romaniei anilor 1947 - 1989, cu precadere cea a primului si ultimului dintre aceste decenii, l-ar fi oripilat poate intr-o masura inca si mai mare decat cea impotriva careia s-a ridicat la 1848.

Fara a indrazni sa afirm ca Nicolae Steinhardt s-a inselat in aprecierile sale (nepotrivirea de crezuri a fost doar mentionata, nu si explicitata), cred totusi ca o analiza directa a Proclamatiei de la Islaz va revela cu asupra de masura acele puncte de contact amintite mai sus. De multi invocata, de putini citita in integralitatea ei, aceasta Proclamatie reprezinta documentul programatic, evanghelia sociala si politica a revolutiei (si generatiei) pasoptiste.

Inainte de a purcede la un studiu punctual se cuvine mentionat faptul ca, desi Balcescu este principalul autor al Proclamatiei, ea a fost revizuita si pe alocuri modificata de Ion Heliade Radulescu, ale carui interventii au fost in sens conservator si de moderatie; nu mai putin adevarat ramane faptul ca intreg comitetul revolutionar (Ion Ghica, fratii Golesti, fratii Bratieni si C. A. Rosetti) si-a dat acordul deplin asupra formei in care ea a fost citita la Islaz. Putem conchide fara riscuri ca, la vremea respectiva, documentul reprezenta pozitia unanima a capilor revolutiei. Am putea deci, cu precautiile de rigoare, sa glossam asupra pozitiei pe care ar fi adoptat-o Balcescu daca moartea nu l-ar fi rapus inainte de a vedea realizate idealurile carora si-a dedicat intreaga viata, si sa presupunem ca aceasta nu s-ar fi indepartat prea mult de cea catre care au evoluat Ghica, Bratienii si C. A. Rosetti. In definitiv, singurul punct asupra caruia ei si-au modificat ulterior pozitia, sub influenta imprejurarilor si a unei experiente geopolitice care le lipsea la ´48, a fost republica, inlocuita cu monarhia constitutionala si printul strain dintr-o casa domnitoare europeana. In rest, revendicarile pasoptiste raman nemodificate cel putin la nivel programatic; e drept ca in ceea ce priveste punerea lor in opera, lucrurile se schimba intrucatva, singurul care actioneaza constant si consecvent pentru indeplinirea lor in integrum fiind C. A. Rosetti. Dar indiferent cum vor fi stat lucrurile, avem temeiuri sa credem, contra Eminescu, ca Balcescu ar fi facut la randu-i parte din aripa radicala a partidei liberale, alaturi de Rosetti.

Sa vedem acum, pe baza Proclamatiei de la Islaz, in ce constau apropierile intre pozitiile sociale si politice ale lui Steinhardt si Balcescu.

Ceea ce frapeaza in primul rand sunt abundentele referiri la Dumnezeu, la Mantuitor, la Evanghelii, la vaduve, saraci si orfani, la cruce, la preoti si la credinta stramoseasca a romanilor. Chiar daca in anumite accente patetice si tirade exaltate se poate recunoaste stilul lui Heliade Radulescu, nu exista motive sa se creada ca Balcescu insusi n-ar fi subscris la punerea miscarii, dintru bun inceput, sub semnul crestinismului, intemeindu-se astfel revendicarea libertatii, a dreptatii si a fratiei tocmai pe preceptele evanghelice. Iata deci o prima si considerabila convergenta de pareri intre Balcescu si Steinhardt cu privire la stalpul si temelia libertatii, legalitatii si civilizatiei.

In al doilea rand,  gasim in lungul preambul al Proclamatiei o fraza la care nu numai ca Steinhardt ar fi putut subscrie cu ambele maini, dar a carei idee principala o gasim enuntata si dezvoltata pe larg in "Jurnalul fericirii":

[...] tot romanul e liber, tot romanul e nobil, tot romanul e un domn.[...]

Ridicarea tuturor, inclusiv a celor umiliti si obiditi, la conditia (preexistenta in fapt) de nobil, recuperarea aristocratiei funciare a persoanei umane, ascunsa sub zgura relelor veacului nu mai putin decat sub cea a relelor sufletesti - ce poate fi mai steinhardtian?

Trecand acum de la generalitati conceptuale si proclamatii teoretice la revendicari social-politice specifice si lasand deoparte, ca irelevante, pe cele privitoare la relatiile externe ale tarii - desi anti-rusismul lor implicit n-ar fi putut decat sa-l incante - ne intrebam la care dintre ele n-ar fi subscris Steinhardt, de-ar fi fost contemporan cu ele.

Cumva la egalitatea de drepturi civile si politice? Dar aceasta este una din doctrinele fundamentale ale liberalismului, pe care n-ar fi putut.o renega decat renuntand la orice pretentie de a trece drept liberal. Poate la impozitul general si progresiv?  Putin probabil, devreme ce il sustine si-l recomanda insusi Adam Smith. Eventual la alegerea unei Adunari Constituante compusa din membrii ai tuturor straturilor societatii? Ar fi avut, poate, obiectii cu privire la modalitatea de alegere a acesteia prin vot universal, dar impotriva folosului si rosturilor acesteia nu vad ce temeiuri ar fi putut invoca. S-ar fi opus responsabilitatii ministeriale si functionaresti, sau dreptului judetelor de a-si alege carmuirea locala? Exclus. S-ar fi inscris in contra libertatii absolute a tiparului si a cuvantului? Se sparie gandul. Ar fi obiectat la instructia universala de toate gradele, sau la infiintarea de universitati, scoli politehnice, licee si scoli primare? Mai mai mult ca sigur ca nu. Poate l-ar fi deranjat desfiintarea clacii si improprietarirea taranilor? Tinand cont de pretuirea sincera si mare pe care o avea pentru tipul traditional al sateanului roman, cat si de apararea neclintita a proprietatii ca factor de ordine si civlizatie in societate, difuzia acesteia la un numar cat mai mare de romani n-ar fi putut decat sa-l incante (sa notam, totusi, ca aceasta a fost cea mai spinoasa problema cu care s-au confruntat pasoptistii atat la revolutie cat si in evolutia lor ulterioara; ezitarile pe care le-au avut, jumatatile de masura in care s-au complacut, solutiile pe care le-au adoptat, partiale, gresite si cu efecte mai rele decat continuarea starii de fapt, toate acestea au grevat din plin asupra dezvoltarii statului roman modern si s-ar putea sustine cu temei ca, de fapt, problema agrara a ramas pana astazi fara o solutie satisfacatoare; de s-ar fi reusit intr-adevar crearea unei paturi mijlocii taranesti cu proprietate, instructie si cultura poate ca alta ar fi fost soarta Romaniei, inclusiv in perioada comunista). N-ar fi subscris dezrobirii tiganilor si incetatenirii israelitilor, desfiintarii bataii din armata si din codul penal, sau abolirii formale a pedepsei cu moartea? Peste poate. Singurele puncte asupra carora s-ar fi pronuntat apasat negativ ar fi fost republica si votul universal: doua numai din cele douazecisidoua prin care Balcescu isi facea cunoscut crezul sau politic si social, care era si acela al colegilor sai de actiune si de generatie. Coincidenta sau nu, exact acele puncte asupra carora pasoptistii insisi au facut volte face, in primul caz constransi de imprejurarile geopolitice, in cel de-al doilea de puternica si implacabila opozitie a conservatorilor. Dar - daca monarhia constitutionala s-a dovedit a fi o binecuvantare, votul cenzitar n-a facut decat sa intarzie, sau chiar sa impiedice de-a binelea, maturizarea politica a societatii romanesti si limitarea, in masura posibilului, a practicilor electorale abuzive si detestabile la care se dedau partidele, toate, in timpul campaniilor electorale - si care n-au disparut nici pana astazi. 

Dar ma opresc de la divagatii si revin la subiectul randurilor de fata. In temeiul celor aratate pana acum, cred ca de fapt intre conceptia social-politica a lui Steinhardt si cea a lui Balcescu sunt deosebiri minime si apropieri considerabile. Ambii au stat sub zodia marilor si generoaselor (ar fi zis primul dintre ei) principii liberale, ambii au privit religia si morala crestina drept izvor si pavaza a legalitatii, ordinii si civilizatiei si ambii au iubit cu patima poporul roman, primul jertfindu-i viata, cel de-al doilea libertatea. Doua figuri luminoase, exemplare, ale istoriei noastre, carora li se cuvine cultivata memoria, cunoscuta opera si continuata lucrarea.