Ce-a cautat neamtu-n Valahia?

Stiut este ca in tot cursul veacului al nouasprezecelea tarile romane au fost calcate, cercetate, inventariate, clasificate si catalogate, cu mai multa ori mai putina obiectivitate, de puzderie de calatori straini, sositi prin ceste meleaguri manati de misiuni politico-diplomatice, unii, de prospectiuni economice si comerciale, altii, cand nu de pura placere de a colinda prin lume in cautare necontenita de latitudini, climate, popoare si obiceiuri diferite de cele de acasa. Multi dintre acestia au lasat interesante, de nu si captivante cateodata, memorii din care poate fi recompusa perceptia pe care occidentalii o aveau pe atunci despre Romania si romani, dar poate ca niciunele dintrre acestea nu sant atat de stranii precum cele scrise de Richard Kunisch si publicate de Editura Humanitas in editia ingrijita de dna Viorica Niscov .

Enigmatic este insusi acest prusac nascut la Breslau (astazi Wroclaw, in Polonia) in 1828: vlastar aristocratic, titular al unei baronii, cu studii de drept, filologie si stiinte politice, elegant, cultivat, sociabil si cu alese purtari, referent la Curtea de Apel dar si colaborator asiduu la gazete liberal-democratice moderate sau chiar de stanga, participant de pe aceleasi pozitii ideologice la Revolutia din 1848, fapt care ii atrage destituirea din functie si punerea sub supraveghere politieneasca, face in scurta vreme volte face trecand cu arme si bagaje in tabara conservatoare, devenind un respectabil magistrat al guvernului. Este numit secretar al legatiei prusiene de pe langa recent-infiintata Comisia Europeana a Dunarii la cererea presedintelui acesteia, nimeni altul decat unchiul sau Emil von Richthofen, exact in momentul in care aceasta Comisie devine unul din factorii esentiali in studierea situatiei politice a principatelor dunarene in vederea unei reorganizari a acestora sub tutela pan-european si porneste in marea aventura a vietii sale, spre Bucuresti mai intai, apoi, dupa zece luni petrecute in capitala valaha, spre Constantinopol; in ambele locuri da dovada de constiinciozitate si rigoare prusaca in indeplinirea sarcinilor de serviciu, fiind recompensat cu bune recomandari care-i vor inlesni, odata intors in Prusia, accesul la diferite functii administrative, dintre care cea mai importanta este cea de subprefect la Melsungen, in Hessa (unde dealtfel se remarca prin comportament excentric si neglijarea obligatiilor profesionale). Ales in trei randuri deputat pe lista conservatoare, se stinge din viata in 1885.

Venit fiind asadar in Valahia cu insarcinari cat se poate de oficiale, ar fi fost de asteptat ca memoriile sale sa contina, daca nu in totalitate atunci cel putin in proportie importanta, date, cifre si fapte seci, obiective, expuse la rece, fara nicio implicare afectiva. Ei bine, nici vorba de asa ceva in aceste pagini. Cineva care ar citi cartea fara a avea vreo informatie prealabila despre autorul ei ar ramane cu impresia ca acesta este pur si simplu un hoinar prin temperament, un calator fara tinta precisa a carui singura motivatie de a se gasi in Valahia este o imposibilitate structurala de a sta locului, o vesnica foame de tari, oameni si senzatii noi, precum si o strasnica plictiseala si lehamite fata de tot ceea ce inseamna pamantul natal. Este exact ceea ce lasa sa se inteleaga Kunisch insusi in prefata cartii, intitulata sugestiv "De ce calatorim?", iar tot ceea ce urmeaza acesteia este o insiruire, mai mult sau mai putin coerenta, de notatii fugitive, consideratii etnopsihologice, descrieri de intamplari si tipuri pitoresti, totul asezonat cu pagini curat literare, continand fie basme, fie productii originale. Dealtfel, prusacul acesta manuieste condeiul cu usurinta si abilitate, croindu-si un stil lejer (dar nu superficial), spiritual si placut la lectura.

Ruta pe care soseste in micul principat dunarean este cea clasica pentru acea vreme; cu vaporul pe Dunare, plecand de la Viena, trecand prin, si oprindu-se pentru scurta vreme la, Pesta, Orsova, Turnu-Severin, Ruse si Giurgiu, de la acest ultim popas urmandu-si drumul spre capitala pe uscat. Atat pe vas cat si in fiecare din aceste locuri el observa peisajele si oamenii, intra in vorba cu acestia, este atras si interesat de tot ceea ce o astfel de calatorie poate oferi ochiului ca obiect de contemplatie si mintii ca subiect de reflectie. Nu stiu daca maghiarii sau turcii de astazi se vor fi regasind in cei de ieri asa cum i-a vazut Kunisch, dar in ceea ce ne priveste pe noi, romanii, lucrurile sunt fara echivoc. Sa vedem.

Iata-l, deci, ajuns la Giurgiu. Capitanul vasului ii recomanda un hotel si il asigura ca se va intelege cu romanii folosind limba italiana. Il vor convinge repede de contrariu trei soldati si un (aparent) functionar, care nu pricep boaba din dulcele grai toscan. Porneste spre oras, in care domnesc intunericul cel mai desavarsit si nu se vede tipenie de om. In apropierea hotelului (in realitate un han relativ acceptabil, spre deosebire de cele pe care le va cunoaste in interiorul tarii si pe care le asemuieste cu cele din partile mizere ale Poloniei) este. intampinat de doi amenintatori caini vagabonzi, impotriva carora se va baricada pe cat posibil in camera ce-i va fi oferita. Descopera a doua zi drostile valahe, pe langa care "cele mai proaste vehicule apusene, inclusiv cele poloneze, stralucesc prin curatenie si comoditate". I se ofera pentru calatoria spre Bucuresti o caruta de posta, pe care la sfatul proprietarului hotelului si dupa o examinare de visu, o refuza: riscul de a fi fost aruncat afara din ea de hurducaturile provocate de sleaurile, gropile si hartoapele de pe drum fara ca surugiul,  preocupat intens de propriu-i echilibru, sa observe ceva n-ar fi putut fi contracarat decat prin legarea stransa de caruta. I se improvizeaza o trasura de ocazie, la care, intorcandu-se la han dupa o plimbare prin oras,  gaseste inhamati saisprezece cai. La mirarea sa cu privire la numarul lor atat de mare i se raspunde ca pe drum vor mai trebui adaugati altii, "caci in ultima vreme a plouat". Ce a vazut in oras? Case rurale inclusiv in piata centrala, strazi majoritar nepavate (nu-i vorba, pe cele putine pavate le-ar fi voit mai degraba ca si celelalte), "cafenele cam murdare" (toate afisand la loc de cinste scene din campaniile lui Napoleon) iar in pravalii marfuri destinate aproape exclusiv paturii de jos; una peste alta, oraselul i se pare "prietenos", iar locuitorii "oameni de treaba ca toti valahii".

 Daca suna familiar, mai ales celor care au cunoscut direct realitatea cotidiana din anii ´80 ai secolului trecut (in randurile carora ma aflu), apoi sa stiti ca acesta e abia inceputul. N-am sa continuu insa rezumatul, pentru ca ar insemna sa stric placerea celor care ar dori sa descopere singuri pataniile prusacului in Valahia. Ma limitez la a semnala, fugitiv, reaua-impresie pe care i-au lasat-o clerul de rand si calugarii, parerea ce si-o face despre Bucuresti cum ca ar fi nu un oras ci o ingramadire de sate, precum si atractia evidenta pe care o simte pentru tigani (si mai ales pentru tiganci...). Pour la bonne bouche, am pastrat mentionarea faptului ca armata valaha avea in compunere artilerie, insa... nu si tunuri, care fusesera confiscate de rusi in timpul retragerii din 1854, in cursul Razboiului Crimeei!

Sa mai adaug si ca basmul "Fata din gradina de aur", pe care il reproduce intr-unul din capitole, il va inspira pe Eminescu in scrierea "Luceafarului" si voi incheia, recomandand calduros cartea tuturor celor interesati de modul in care romanii au fost perceputi, cu mai multa ori mai putina obiectivitate, de puzderia de calatori straini, sositi prin ceste meleaguri manati de misiuni politico-diplomatice, unii, de prospectiuni economice si comerciale, altii, cand nu de pura placere de a colinda prin lume in cautare necontenita de latitudini, climate, popoare si obiceiuri diferite de cele de acasa.

Farmecul intens al romantismului

Minunata experienta incearca un meloman - ba chiar fericitoare de-a dreptul si inca in gradul cel mai inalt - atunci cand parasind drumurile largi si batatorite care brazdeaza padurea fermecata a muzicii, ducand calatorul catre locuri de popas binecunoscute si cald primitoare, apuca pe carari mai inguste, la capatul carora il asteapta luminisuri mai putin calcate de picior de om dar nu mai putin odihnitoare si racoritoare. Este intocmai ceea ce am simtit zilele acestea, la auditia integralei sonatelor pentru pian de York Bowen interpretate de Danny Driver.

Nascut la Londra in 1884 (fiu al proprietarului unei distilerii de whisky, nici mai mult, nici mai putin!) Bowen a manifestat de mic copil un talent aparte care i-a adus, la numai paisprezece ani, o bursa la Academia Regala de Muzica, institutie unde in 1909 avea sa fie numit profesor. Muzician cu dotari ezceptionale, s-a remarcat nu numai in calitate de compozitor, ci si ca pianist concertist cu faima in epoca, dirijor, organist, violist si cornist. Moare in orasul natal la varsta de saptezecisisase de ani, dupa o lunga si frumoasa cariera, in cursul careia compozitiile i-au fost interpretate de artisti de referinta precum Fritz Kreisler, sir Adrian Boult, Hans Richter, Joseph Szigeti, Ephrem Zimbalist sau Dennis Brain.

York Bowen (ca de altfel majoritatea compozitorilor englezi contemporani cu el) nu s-a lasat atras de inovatiile moderniste, ramanand ferm ancorat in tonalitate si pe deplin increzator in posibilitatile expresive ale acesteia. Opera sa cuprinde lucrari in genuri traditionale: simfonii, concerte pentru diverse instrumente si orchestra, sonate pentru pian solo sau pian si alte instrumente, ansambluri camerale in varii combinatii, numeroase piese pentru pian sau vocale. 

Instrumentului sau predilect i-a dedicat sase sonate, pe care casa de discuri Hyperion (specializata mai ales, dar nu exclusiv, in promovarea muzicii britanice) le ofera melomanilor in interpretarea pianistului Danny Driver. Trei dintre ele, anume primele in ordine cronologica, sunt inregistrate in premiera mondiala.

Din cale-afara de originala aceasta muzica nu este, dar departe de a constitui un cusur acest lucru contribuie la atractivitatea ei irezistibila. Asimiland intr-un stil (totusi) personal influente vadite din Chopin, Grieg, Ceaikovski si Rahmaninov, compozitorul englez se arata a avea un temperament apasat romantic, cultivand elanurile sufletesti, impetuozitatea emotionala, melodia de larga respiratie lirica, cantabilitatea nobila si sentimentala. Cu  toate acestea, din punct de vedere al scriituriii, sonatele sunt mai degraba de o croiala clasica, sau in orice caz trimit catre romantismul timpuriu sau de mijloc, acela in care efuziunile, avanturile si furtunile sunt bine strunite (si tocmai de aceea cu atat mai expresive si impresionante) de balanta formala a tiparului in care sunt turnate. De remarcat este si faptul ca, desi toate sonatele sunt in tonalitate minora, impresia generala nu este nicidecum de indicibila tristete ori de iremediabila angoasa. Pe rand eroic avantata, duios melancolica, dulce-amarui nostalgica, copilaresc jucausa, tineresc sprintara, matur senina, aceasta muzica este fermecatoare in intelesul deplin al cuvantului. Placute ceasuri petrece cel ce o asculta, lasandu-se cuprins de vraja pe care sufletul evident cald si comunicativ al lui York Bowen a tesut-o maiastru din fire armonice si cromatice de inalt rafinament si profunda expresivitate.

Tanarul pianist englez Danny Driver (n. 1977, londonez de bastina ca si Bowen insusi) are o evidenta afinitate spirituala si interpretativa cu muzica pe care o canta. Posesor al unui discurs pianistic elevat, cu o tehnica impresionanta pe care o stapaneste suveran, cu o frazare fluida dar deloc difuza, cu accente si articulatii bine gandite dar niciodata rigide, cu nuante atent dozate si cu o arhitectura sonora perfect echilibrata, el reuseste sa redea aceste pagini pe nedrept putin sau deloc cunoscute cu o naturalete seducatoare.

O reusita certa este si inregistrarea in sine. Sunetul pianului are volum amplu, este redat in tonuri realiste si bine calibrate sonic, rezultand o incantare auditiva care vine sa adauge inca o stea la cele pe care acest dublu disc le merita cu prisosinta.

Steinhardt si Balcescu

Nicolae Steinhardt afirma, intr-unul din raspunsurile oferite lungului chestionar epistolier al lui Zaharia Sangeorzan, ca nu subscrie crezului politic si social al lui Balcescu. Lucrul este surprinzator, deoarece mi se pare ca intre liberalismul conservator al corifeului "Revistei burgheze" si liberalismul radical al autorului Proclamatiei de la Islaz sunt de gasit nu putine puncte comune, iar deosebirile par a tine mai mult de forma si de context decat de o ireductibila esenta antagonica.

Drept este ca, la vremea respectivei afirmatii, Balcescu fusese demult confiscat (si desfigurat) ideologic de catre serviciile de propaganda ale regimului comunist. Chipul ascetic al revolutionarului pasoptist figura pe bancnota cu cea mai mare valoare nominala din epoca iar manualele de istorie faceau apologia unui Balcescu care ar fi fost nici mai mult, nici mai putin decat unul din precursorii teoretici si practici ai miscarii comuniste si muncitoresti, un democrat-revolutionar cu idei inaintate, un adversar consecvent al regimului burghezo-mosieresc, o victima a reactiunii interne si externe etc etc etc. Lesne de inchipuit ca unui anti-comunist structural precum viitorul parinte Nicolae de la Rohia nu putea sa-i fie simpatic acest portret - et pour cause. Numai ca intre efigia oficiala si personalitatea reala a lui Balcescu se casca un hau de netrecut. Crezul sau social si politic, exprimat prin Proclamatia de la Islaz, al carei autor principal a fost, este in raspar flagrant cu cel comunist, iar realitatea cotidiana a Romaniei anilor 1947 - 1989, cu precadere cea a primului si ultimului dintre aceste decenii, l-ar fi oripilat poate intr-o masura inca si mai mare decat cea impotriva careia s-a ridicat la 1848.

Fara a indrazni sa afirm ca Nicolae Steinhardt s-a inselat in aprecierile sale (nepotrivirea de crezuri a fost doar mentionata, nu si explicitata), cred totusi ca o analiza directa a Proclamatiei de la Islaz va revela cu asupra de masura acele puncte de contact amintite mai sus. De multi invocata, de putini citita in integralitatea ei, aceasta Proclamatie reprezinta documentul programatic, evanghelia sociala si politica a revolutiei (si generatiei) pasoptiste.

Inainte de a purcede la un studiu punctual se cuvine mentionat faptul ca, desi Balcescu este principalul autor al Proclamatiei, ea a fost revizuita si pe alocuri modificata de Ion Heliade Radulescu, ale carui interventii au fost in sens conservator si de moderatie; nu mai putin adevarat ramane faptul ca intreg comitetul revolutionar (Ion Ghica, fratii Golesti, fratii Bratieni si C. A. Rosetti) si-a dat acordul deplin asupra formei in care ea a fost citita la Islaz. Putem conchide fara riscuri ca, la vremea respectiva, documentul reprezenta pozitia unanima a capilor revolutiei. Am putea deci, cu precautiile de rigoare, sa glossam asupra pozitiei pe care ar fi adoptat-o Balcescu daca moartea nu l-ar fi rapus inainte de a vedea realizate idealurile carora si-a dedicat intreaga viata, si sa presupunem ca aceasta nu s-ar fi indepartat prea mult de cea catre care au evoluat Ghica, Bratienii si C. A. Rosetti. In definitiv, singurul punct asupra caruia ei si-au modificat ulterior pozitia, sub influenta imprejurarilor si a unei experiente geopolitice care le lipsea la ´48, a fost republica, inlocuita cu monarhia constitutionala si printul strain dintr-o casa domnitoare europeana. In rest, revendicarile pasoptiste raman nemodificate cel putin la nivel programatic; e drept ca in ceea ce priveste punerea lor in opera, lucrurile se schimba intrucatva, singurul care actioneaza constant si consecvent pentru indeplinirea lor in integrum fiind C. A. Rosetti. Dar indiferent cum vor fi stat lucrurile, avem temeiuri sa credem, contra Eminescu, ca Balcescu ar fi facut la randu-i parte din aripa radicala a partidei liberale, alaturi de Rosetti.

Sa vedem acum, pe baza Proclamatiei de la Islaz, in ce constau apropierile intre pozitiile sociale si politice ale lui Steinhardt si Balcescu.

Ceea ce frapeaza in primul rand sunt abundentele referiri la Dumnezeu, la Mantuitor, la Evanghelii, la vaduve, saraci si orfani, la cruce, la preoti si la credinta stramoseasca a romanilor. Chiar daca in anumite accente patetice si tirade exaltate se poate recunoaste stilul lui Heliade Radulescu, nu exista motive sa se creada ca Balcescu insusi n-ar fi subscris la punerea miscarii, dintru bun inceput, sub semnul crestinismului, intemeindu-se astfel revendicarea libertatii, a dreptatii si a fratiei tocmai pe preceptele evanghelice. Iata deci o prima si considerabila convergenta de pareri intre Balcescu si Steinhardt cu privire la stalpul si temelia libertatii, legalitatii si civilizatiei.

In al doilea rand,  gasim in lungul preambul al Proclamatiei o fraza la care nu numai ca Steinhardt ar fi putut subscrie cu ambele maini, dar a carei idee principala o gasim enuntata si dezvoltata pe larg in "Jurnalul fericirii":

[...] tot romanul e liber, tot romanul e nobil, tot romanul e un domn.[...]

Ridicarea tuturor, inclusiv a celor umiliti si obiditi, la conditia (preexistenta in fapt) de nobil, recuperarea aristocratiei funciare a persoanei umane, ascunsa sub zgura relelor veacului nu mai putin decat sub cea a relelor sufletesti - ce poate fi mai steinhardtian?

Trecand acum de la generalitati conceptuale si proclamatii teoretice la revendicari social-politice specifice si lasand deoparte, ca irelevante, pe cele privitoare la relatiile externe ale tarii - desi anti-rusismul lor implicit n-ar fi putut decat sa-l incante - ne intrebam la care dintre ele n-ar fi subscris Steinhardt, de-ar fi fost contemporan cu ele.

Cumva la egalitatea de drepturi civile si politice? Dar aceasta este una din doctrinele fundamentale ale liberalismului, pe care n-ar fi putut.o renega decat renuntand la orice pretentie de a trece drept liberal. Poate la impozitul general si progresiv?  Putin probabil, devreme ce il sustine si-l recomanda insusi Adam Smith. Eventual la alegerea unei Adunari Constituante compusa din membrii ai tuturor straturilor societatii? Ar fi avut, poate, obiectii cu privire la modalitatea de alegere a acesteia prin vot universal, dar impotriva folosului si rosturilor acesteia nu vad ce temeiuri ar fi putut invoca. S-ar fi opus responsabilitatii ministeriale si functionaresti, sau dreptului judetelor de a-si alege carmuirea locala? Exclus. S-ar fi inscris in contra libertatii absolute a tiparului si a cuvantului? Se sparie gandul. Ar fi obiectat la instructia universala de toate gradele, sau la infiintarea de universitati, scoli politehnice, licee si scoli primare? Mai mai mult ca sigur ca nu. Poate l-ar fi deranjat desfiintarea clacii si improprietarirea taranilor? Tinand cont de pretuirea sincera si mare pe care o avea pentru tipul traditional al sateanului roman, cat si de apararea neclintita a proprietatii ca factor de ordine si civlizatie in societate, difuzia acesteia la un numar cat mai mare de romani n-ar fi putut decat sa-l incante (sa notam, totusi, ca aceasta a fost cea mai spinoasa problema cu care s-au confruntat pasoptistii atat la revolutie cat si in evolutia lor ulterioara; ezitarile pe care le-au avut, jumatatile de masura in care s-au complacut, solutiile pe care le-au adoptat, partiale, gresite si cu efecte mai rele decat continuarea starii de fapt, toate acestea au grevat din plin asupra dezvoltarii statului roman modern si s-ar putea sustine cu temei ca, de fapt, problema agrara a ramas pana astazi fara o solutie satisfacatoare; de s-ar fi reusit intr-adevar crearea unei paturi mijlocii taranesti cu proprietate, instructie si cultura poate ca alta ar fi fost soarta Romaniei, inclusiv in perioada comunista). N-ar fi subscris dezrobirii tiganilor si incetatenirii israelitilor, desfiintarii bataii din armata si din codul penal, sau abolirii formale a pedepsei cu moartea? Peste poate. Singurele puncte asupra carora s-ar fi pronuntat apasat negativ ar fi fost republica si votul universal: doua numai din cele douazecisidoua prin care Balcescu isi facea cunoscut crezul sau politic si social, care era si acela al colegilor sai de actiune si de generatie. Coincidenta sau nu, exact acele puncte asupra carora pasoptistii insisi au facut volte face, in primul caz constransi de imprejurarile geopolitice, in cel de-al doilea de puternica si implacabila opozitie a conservatorilor. Dar - daca monarhia constitutionala s-a dovedit a fi o binecuvantare, votul cenzitar n-a facut decat sa intarzie, sau chiar sa impiedice de-a binelea, maturizarea politica a societatii romanesti si limitarea, in masura posibilului, a practicilor electorale abuzive si detestabile la care se dedau partidele, toate, in timpul campaniilor electorale - si care n-au disparut nici pana astazi. 

Dar ma opresc de la divagatii si revin la subiectul randurilor de fata. In temeiul celor aratate pana acum, cred ca de fapt intre conceptia social-politica a lui Steinhardt si cea a lui Balcescu sunt deosebiri minime si apropieri considerabile. Ambii au stat sub zodia marilor si generoaselor (ar fi zis primul dintre ei) principii liberale, ambii au privit religia si morala crestina drept izvor si pavaza a legalitatii, ordinii si civilizatiei si ambii au iubit cu patima poporul roman, primul jertfindu-i viata, cel de-al doilea libertatea. Doua figuri luminoase, exemplare, ale istoriei noastre, carora li se cuvine cultivata memoria, cunoscuta opera si continuata lucrarea.

Rudolf Buchbinder si vraja visului mozartian

Pianistul austriac Rudolf Buchbinder (n. 1946, Litomerice, Cehoslovacia, astazi in Republica Ceha) nu este un necunoscut pentru melomanii romani. Participant la ultimele doua editii ale Festivalului "George Enescu", in 2013 a interpretat, in dubla calitate de solist si dirijor al Filarmonicii bucurestene, integrala concertelor pentru pian si orchestra de Beethoven iar in 2015 a oferit publicului, ca solist al Konzerthausorchester Berlin, sub bagheta maestrului Horia Andreescu, primul concert pentru pian si orchestra, in re minor, op. 15, de Brahms. Cronicile de specialitate precum si audienta i-au fost favorabile in ambele ocazii, remarcandu-i-.se tehnica solida si versatila, fluenta impecabila a frazarii, echilibrul subtil dozat intre marile elanuri romantice si seninatatea calmului clasic precum si personalitatea agreabila, comunicativa. Desi nu se numara, din punct de vedere al publicitatii si popularitatii, printre marile nume ale pianisticii (pe nedrept, dupa parerea mea) Rudolf Buchbinder isi construieste modest si constant profilul unui muzician de calitate superioara. Discografia sa impresionanta cuprinde nu putine inregistrari integrale ale unor cicluri de importanta capitala apartinand triadei de aur a primei scoli vieneze: Haydn, Mozart, Beethoven. Despre una dintre acestea va fi vorba in randurile ce urmeaza.

Alaturi de sonata, concertul pentru solist si orchestra este genul instrumental pe care Mozart l-a cultivat intens si constant de-a lungul intregii sale (prea scurte) vieti, favorizand net in acest sens pianul (folosesc acest termen intr-o acceptiune foarte larga, aceea de instrument cu claviatura; pe atunci instrumentul asa cum il cunoastem astazi inca nu aparuse, astfel ca Mozart isi incepe cariera sub semnul vechiului clavecin si o incheie sub acela al noului fortepiano, abia acesta stramos direct al pianului nostru). Muzicologi avizati, pianisti de prim-plan precum si numerosi melomani, printre care ma prenumar, considera ca aceste concerte reprezinta simultan atat inceputul acestui gen cat si apogeul sau. Concertul pentru pian se naste din vraja visului mozartian precum Pallas Athena din teasta lui Zeus: complet echipat  si etalandu-si pe deplin, inca de la inceput, posibilitatile si caracteristicile expresive. Fara indoiala, in deceniile urmatoare genul avea sa cunoasca o dezvoltare si o popularitate impresionante, prilejuind capodopere intrate de mult in canon, precum cele ale lui Beethoven, Chopin, Mendelssohn, Schumann, Grieg, Brahms, Ceaikovski, Rahmaninov sau Prokofiev, insa o opera de dimensiunile celei mozartiene (douazecisitrei de concerte, dintre care unul pentru doua piane si unul pentru trei piane) care sa etaleze aceeasi consistenta calitativa, aceeasi adancime emotionala si aceeasi profunzime ideatica nu avea, si ma hazardez a zice ca nu are, sa mai apara niciodata. Despre calitatile lor, despre modul in care acestea exprima intreaga gama a sentimentelor si emotiilor umane, despre semnificatia lor spirituala aparte, despre perfectiunea lor formala si tehnica, in sfarsit despre cum ele reprezinta, poate, chintesenta cea mai intima, mai profund personala si totodata mai general umana a muzicii clasice (alaturi de cvartetele de coarde ale lui Haydn si de sonatele pentru pian ale lui Beethoven) s-ar putea rapsodia pe multiple pagini. Ma voi opri insa de la aceasta pentru a spune cateva cuvinte despre interpretarea lui Buchbinder.

Aceasta se situeaza la egala distanta atat de excesele romantizante, cu iz de sentimentalism minor sau necontrolat, in care o orchestra de dimensiuni potrivite mai degraba lui Berlioz decat lui Mozart pare ca se afla intr.un conflict dramatic cu solistul care adopta accente si inflexiuni byroniene, cat si de uscaciunea pretins clasicizanta care asociaza o orchestra redusa unui instrument de epoca al carui timbru si tonalitate se pierd in masa sonora a coardelor si lemnelor, chiar asa putine cate sunt, totul pe fundalul unui ritm metronomic exact dar lipsit de prospetime. Nimic din toate acestea la pianistul austriac, dimpotriva, totul este gandit sub semnul unui echilibru nuantat, impletind claritatea si penumbra, nostalgia blanda si avanturile frenetice, lirismul si drama, umorul si ingandurarea; o simbioza perfecta intre transparenta texturala a orchestrei si sonoritatea luminoasa a pianului permite acestor pagini de o frumusete aproape materiala sa se desfasoare natural, fluid si seducator. Miscarile rapide au nerv, impetuozitate si elan; cele lente, acea gratie melancolica, acea senzualitate palpabila si totusi delicata, acel indicibil amestec de tristete si tandrete care caracterizeaza in cel mai inalt grad muzica mozartiana. Nimic cliseizat, nimic artificial, nimic afectat sau exagerat. Buchbinder este asemenea unui pictor care, servindu-se de sunete, prinde pe panza tacerii tonurile cele mai calde, nuantele cele mai fine, oferind un tablou in care sufletul omului, cu toate zonele sale, mai luminoase sau mai intunecate,  este zugravit cu armonie si eleganta. Multe sunt momentele de muzicalitate fermecatoare, de izbanda interpretativa certa care s-ar cere a fi mentionate. Ma voi margini numai la trei exemple: dialogul poetic al cornului cu pianul in Andantele concertului in Re major KV 175, intrarea magica a pianului peste pizzicato-ul coardelor in Andantele concertului in Re major KV 467 si, integral, majestuozitatea sagalnica a Rondoului din concertul in Do major KV 503.

La o zona discografica aglomerata, cu realizari deja canonice ale unor interpreti si ansambluri de meritata notorietate (Rudolf Serkin / Claudio Abbado, Murray Perahia, Geza Anda, Andras Schiff / Sandor Vegh, Daniel Barenboim, Christian Zacharias, English Chamber Orchestra, Camerata Salzburg, Berliner Philharmoniker, Orchestre de Chambre de Lausanne) Rudolf Buchbinder si orchestra Wiener Symphoniker aduc o contributie valoroasa, demna de atentia si aprecierea melomanilor interesati. 

Bucuresti - Samos si retur, via Prosta

Se spune uneori ca mai lesne, mai placut si mai cu folos este a invata istoria Frantei din romanele lui Alexandre Dumas decat din manuale. De va fi fiind adevarat ori ba, lamureasca-ne cei familiarizati cu scoala franceza. Eu unul, trecut prin cea romaneasca de dinainte si de dupa ´89, gandesc si sunt incredintat ca afirmatia este intemeiata daca inlocuim Franta cu Romania secolului al XIX-lea, romanele cu scrisorile si pe Dumas cu Ion Ghica.

Nascut intr-o familie care a dat Valahiei si Moldovei nu mai putin de 10 domni (este stranepot pe linie paterna al celebrului, in epoca, ban Dumitrache Ghica fara de a carui voie nici paserile ceriului nu cutezau sa zboare pe deasupra Munteniei, precum si nepot de mama al lui Ion Campineanu, liderul partidei nationale, caruia ii va face un cald si memorabil portret) si inrudit prin aceasta cu alte cateva nu mai putin importante; elev al lui Ion Heliade Radulescu si al lui Jean Vaillant (de la cel din urma va fi deprins, poate, nu numai limba franceza si varii alte cunostinte, ci si gustul pentru comploturi), coleg cu C. A. Rosetti si Grigore Alexandrescu, prieten bun cu Nicolae Balcescu; bacalaureat in litere si matematici la Sorbona si inginer diplomat al Scolii de Mine; conspirator pasoptist devenit inalt functionar al imperiului otoman si bei de Samos; nutrind ambitii de domnie, repede frustrate de evenimente si imprejurari; liberal de toate nuantele, de la radicalismul revolutionar quasi-republican la constitutionalismul monarhic quasi-conservator, desi niciodata membru de partid cu acte in regula; vremelnic prim-ministru sub Cuza si Carol I, intrat in conflict deschis cu amandoi, unul din principalii artizani al "monstruoasei coalitii" impotriva primului si aflat pe o pozitie cel putin ambigua cu prilejul intrigilor anti-dinastice servite de catre liberali celui de-al doilea; in patru randuri presedinte al Academiei si multa vreme director al Teatrului National (pozitie in care va avea un celebru si violent diferend cu tanarul Caragiale); ambasador plenipotentiar la Londra, unde face o frumoasa figura si o excelenta impresie in randurile corpului diplomatic; om de actiune dar si de cugetare si de condei - figura acestuia este probabil unica in analele istorice, politice si literare ale tarii.

Opera sa de capatai este fara indoiala epistolarul al carui destinatar este bunul sau prieten Vasile Alecsandri.  Publicate initial la Iasi, in Convorbiri literare (1880-1887), apoi sub forma de volum in doua editii (1884, partial si 1887, integral),  scrisorile lui Ion Ghica au fost reeditate in numeroase randuri. Editiile de dupa 1947 poarta, firesc, pecetea cenzurii: liberalismul politic si economic apasat, accentele anti-rusesti si anti-iudaice precum si simplul fapt ca in ochii comunistilor Ghica era, prin nastere, educatie si activitate, un dusman de clasa nu le puteau rezerva scrisorilor alta soarta. In 2014 editura Humanitas le publica, pentru prima data dupa multa vreme, intr-o frumoasa editie integrala (de fapt, cu minime modificari fata de cea princeps din 1887) si necenzurata, sub atenta ingrijire a dlui Radu Garmacea. La aceasta din urma fac referire in randurile de fata.

Primul lucru care atrage atentia cititorului este, fara doar si poate, limba in care sunt scrise. Dincolo de unele intorsaturi de fraza specifice timpului, dar care le fac cu atat mai savuroase; dincolo de cuvintele iesite din uz, explicitate la finele volumului de un glosar util si exhaustiv (consultarea independenta a acestuia poate ea insasi constitui o buna introducere in istoria epocii); dincolo, asadar, de toate acestea, gasim o romaneasca limpede si expresiva, nu de putine ori pitoreasca. Intr-un timp in care limba romana sufera agresiuni fara precedent din partea instructiei precare, a inculturii sau pur si simplu a lipsei gandirii (toate acestea, nocive nu neparat prin ele insele cat prin promovarea si incurajarea lor fie in direct si la o ora de varf, fie in paginile variilor publicatii tiparite sau online) lectura acestor epistole are un efect purificator si revigorant. 

Mai apoi, subiectele tratate. Portrete ale unor personalitati luminoase, dar cam tragice, ale istoriei Romaniei (Ion Campineanu, Grigore Alexandrescu, Nicolae Balcescu, mai modestul dar nu mai puttin interesantul Teodor Diamant), ale unor figuri istorice deja uitate inca in epoca scrisorilor (Alecu Gheorghescu, Ionita Ceganu, Baltaretu) sau ale diversilor militari si diplomati straini cu care Ghica a venit in contact in cursul lungii sale cariere politice; amintiri despre scolile prin care a trecut sau despre calatoriile pe care le-a intreprins; evocari ale unor momente istorice precise (domnia lui Caragea, zavera greceasca de la 1821, la care s-a alaturat si careia i-a cazut victima o alta figura tragica a istoriei noastre, bine-intentionatul dar naiv-inflexibilul Tudor Vladimirescu); eseuri politico-economice de nuanta apasat liberala, carora vine sa le adauge un bemol o apologie alegorica si entuziasta a sistemului cooperatist; in sfarsit, un vehement pamflet anti-ovreiesc (nu fac decat sa preiau terminologia autorului) care il va face pe Ghica la fel de suspect in ochii adeptilor corectitudinii politice pe cat a fost, mai an, in ochii comunistilor. 

Din toate acestea rasare imaginea caleidoscopica si colorata a societatii romanesti de dinainte de 1859. O lume in miscare accelerata, in care moravurile si vestimentatia turco-fanariote coabitau cu cele "nemtesti", in care indolenta, fatalismul si lenevia rasaritene incepeau sa faca loc activismului, voluntarismului si energiei care clocoteau de mult in Apus. O tara aflata la rascrucea si la bunul-plac a trei imperii, a carei istorie s-a facut adesea peste capul si vointa locuitorilor sai, in care mai dese decat invaziile armatelor straine nu erau decat schimbarile de domn si in care ordinea si legalitatea nu existau decat in hartoagele logofetiei si in visele catorva boieri luminati, mai mari sau mai mici. O societate in care incet dar sigur, printre persecutii si deriziuni, duhul renasterii isi croia totusi loc sub semnul libertatii si al nationalitatii, in care, paradoxal sau poate ca nu, primii germeni ai unei administratii mai stabile, mai competente si mai oneste in raport cu precedentele au fost semanati de - horribile dictu! - Rusia si in care mantuirea era asteptata si reclamata cu insistenta de la Europa si mai cu seama de la Franta. Acel amestec de forfota si delasare, de pesimism si exaltare, de zavere si conspiratii, de elan sincer si demagogie lucrativa, de calcul si candoare din care, printr-o misterioasa alchimie, s-a intrupat Romania moderna. Istorie pe viu, istorie traita, povestita cu har, stil si umor de iscusita pana a lui Ghica, martor sau participant direct la evenimente.

De altminteri, in aceste scrisori nu este de gasit numai istorie. Multe dintre observatiile si comentariile cuprinse intr-insele se potrivesc cu asupra de masura chiar si celei mai stricte actualitati, atat politice cat si economice. Iata numai doua exemple, cam lungi poate, dar semnificative.

     Cata vreme insa pentru brutar idealul libertatii ar fi dreptul de a impune consumatorilor paine lipsa la dram, necoapta si din faina stricata, si pe cat timp macelarul va striga in contra autoritatii care-l opreste de a vinde carne de mortaciune, si carciumarul va dori ca salonul sau sa fie local de intalnire a facatorilor de rele, cari se multumesc a bea rachiul fabricat cu vitriol si cu ardei si a-l plati cat de scump din beneficiile meseriei lor, pe strade dupa miezul noptii; pe cata vreme tabacii, cavafii si croitorii vor crede ca libertatea consta in a nu se permite concetatenilor lor sa cumpere piei, cizme si haine de la altii din tara sau din afara si a obliga, in numele patriei si al patriotismului, pe toti loocuitorii sa se imbrace si sa se incalte cu haine si cu incaltaminte facute de domniile lor, zicerea libertate va fi o iluziune [...]

      [...] pana cand nu vom invata, lovindu-ne cu capul de pragul de sus si de jos, a nu mai crede pe acei cari, ca sa ne esploateze, ne fagaduiesc cate in luna si in soare, cai pe pareti: libertate absoluta, imputinare de dari, instructiune cu chila, guvern ieftin - pana atunci n-o sa vedem alta decat doua sau trei partide politice vrajmasindu-se intre dansele si strigand fiecare, la randul lor, "sculati voi ca sa ne punem noi", partide egoiste si ambitioase care, pizmuind pe cei ajunsi la putere care, de bine, de rau, se silesc cat pot si pe cat se pricep sa faca cum cred ca e mai bine, se silesc sa-i dea jos si sa se puie in locul lor ca sa faca tot ca ei. Striga desi stiu ca, indata ce se vor pune pe lucru, la randul lor, are sa se scoale opozitiunea celorlalti in contra lor; ca acei cari la randul lor ar voi sa-i inlocuiasca au sa-i atace pentru toate cate vor face, precum si pentru cele ce nu vor face, au sa-i denigreze, sa-i calomnieze, sa-i gratifice cu titlurile obicinuite, de instrumente ale nemicului si ale strainului, de calcatori de legi, de violatori de constitutiune, ca au sa-i acuze de rea vointa, de nestiinta, sa-i impiedece la orice ar voi sa faca, sa-i insulte nu numai in viata lor publica, dar chiar si in cea privata, sa se lege de neamurile si amicii lor; alearga pe la consuli, pe la gazetele straine; intr-un cuvant, intrebuinteaza toate mijloacele pentru a-i discredita in ochii poporului si ai strainilor. Guvernul, amarat, isi pierde cumpatul si, ca omul necajit cand nu este inzestrat cu o mare doza de filozofie, aluneca pe povarnisul maniei, ia masuri aspre, loveste si cade printr-un esces de vigoare sau, prin descurajare si desgust, se lasa in voia intamplarilor si atunci cade prin apatie. Opozitiunea profita si de una, si de alta ca se suie pe ruinele celor cazuti, cugetand putin la ce are sa fie. Dar a fagaduit cai pe pareti, sanatate in vite, ploaie la soroace, siguritate (sic!) in case si pe drumuri, la orase si la tara, starpirea abuzurilor, a darilor de foc si a hotiilor de vite, micsorarea darilor, satisfacerea aspiratiunilor nationale, latirea teritoriului in dreapta si in stanga, participarea statului roman la dezlegarea tuturor cestiunilor celor mari ale diplomatiei si mii si mii de alte frumuseti - le uita pe toate, putin le pasa de cele ce au fagaduit. Atunci o alta opozitiune se formeaza, cu alte fagaduieli, si dantul se invarteste de atatia ani, reincepand totdeauna da capo, jioc vatamator si periculos.

     Cu toate acestea, sub ministerul de ieri, ca si sub cel de zi, ca si sub cel de maine, lumea merge inainte pe calea progresului, dovada invederata ca el nu emana de la partide, ci de la natiune si de la conditiile in care se afla tara.

(Toate sublinierile imi apartin).

Schimband ceea ce este de schimbat in paragrafele de mai sus constatam ca, in anumite privinte, de fapt nu prea se schimba, pana la urma, nimic.

Incheind, zic asadar din nou ceea ce am spus in deschiderea acestor sumare consideratii: mai folositor, mai placut si mai usor ar fi, poate, a invata istorie nu din manuale ci de la aceia care, traind-o si facand-o, s-au invrednicit a o si scrie. Aceasta mai ales atunci cand forma pe care i-au dat-o imbina in chip cum nu se poate mai fericit o limba romana mestesugit folosita, un sanatos umor muntenesc si o sincera preocupare pentru buna asezare a tarii si a societatii.