Drept este ca, la vremea respectivei afirmatii, Balcescu fusese demult confiscat (si desfigurat) ideologic de catre serviciile de propaganda ale regimului comunist. Chipul ascetic al revolutionarului pasoptist figura pe bancnota cu cea mai mare valoare nominala din epoca iar manualele de istorie faceau apologia unui Balcescu care ar fi fost nici mai mult, nici mai putin decat unul din precursorii teoretici si practici ai miscarii comuniste si muncitoresti, un democrat-revolutionar cu idei inaintate, un adversar consecvent al regimului burghezo-mosieresc, o victima a reactiunii interne si externe etc etc etc. Lesne de inchipuit ca unui anti-comunist structural precum viitorul parinte Nicolae de la Rohia nu putea sa-i fie simpatic acest portret - et pour cause. Numai ca intre efigia oficiala si personalitatea reala a lui Balcescu se casca un hau de netrecut. Crezul sau social si politic, exprimat prin Proclamatia de la Islaz, al carei autor principal a fost, este in raspar flagrant cu cel comunist, iar realitatea cotidiana a Romaniei anilor 1947 - 1989, cu precadere cea a primului si ultimului dintre aceste decenii, l-ar fi oripilat poate intr-o masura inca si mai mare decat cea impotriva careia s-a ridicat la 1848.
Fara a indrazni sa afirm ca Nicolae Steinhardt s-a inselat in aprecierile sale (nepotrivirea de crezuri a fost doar mentionata, nu si explicitata), cred totusi ca o analiza directa a Proclamatiei de la Islaz va revela cu asupra de masura acele puncte de contact amintite mai sus. De multi invocata, de putini citita in integralitatea ei, aceasta Proclamatie reprezinta documentul programatic, evanghelia sociala si politica a revolutiei (si generatiei) pasoptiste.
Inainte de a purcede la un studiu punctual se cuvine mentionat faptul ca, desi Balcescu este principalul autor al Proclamatiei, ea a fost revizuita si pe alocuri modificata de Ion Heliade Radulescu, ale carui interventii au fost in sens conservator si de moderatie; nu mai putin adevarat ramane faptul ca intreg comitetul revolutionar (Ion Ghica, fratii Golesti, fratii Bratieni si C. A. Rosetti) si-a dat acordul deplin asupra formei in care ea a fost citita la Islaz. Putem conchide fara riscuri ca, la vremea respectiva, documentul reprezenta pozitia unanima a capilor revolutiei. Am putea deci, cu precautiile de rigoare, sa glossam asupra pozitiei pe care ar fi adoptat-o Balcescu daca moartea nu l-ar fi rapus inainte de a vedea realizate idealurile carora si-a dedicat intreaga viata, si sa presupunem ca aceasta nu s-ar fi indepartat prea mult de cea catre care au evoluat Ghica, Bratienii si C. A. Rosetti. In definitiv, singurul punct asupra caruia ei si-au modificat ulterior pozitia, sub influenta imprejurarilor si a unei experiente geopolitice care le lipsea la ´48, a fost republica, inlocuita cu monarhia constitutionala si printul strain dintr-o casa domnitoare europeana. In rest, revendicarile pasoptiste raman nemodificate cel putin la nivel programatic; e drept ca in ceea ce priveste punerea lor in opera, lucrurile se schimba intrucatva, singurul care actioneaza constant si consecvent pentru indeplinirea lor in integrum fiind C. A. Rosetti. Dar indiferent cum vor fi stat lucrurile, avem temeiuri sa credem, contra Eminescu, ca Balcescu ar fi facut la randu-i parte din aripa radicala a partidei liberale, alaturi de Rosetti.
Sa vedem acum, pe baza Proclamatiei de la Islaz, in ce constau apropierile intre pozitiile sociale si politice ale lui Steinhardt si Balcescu.
Ceea ce frapeaza in primul rand sunt abundentele referiri la Dumnezeu, la Mantuitor, la Evanghelii, la vaduve, saraci si orfani, la cruce, la preoti si la credinta stramoseasca a romanilor. Chiar daca in anumite accente patetice si tirade exaltate se poate recunoaste stilul lui Heliade Radulescu, nu exista motive sa se creada ca Balcescu insusi n-ar fi subscris la punerea miscarii, dintru bun inceput, sub semnul crestinismului, intemeindu-se astfel revendicarea libertatii, a dreptatii si a fratiei tocmai pe preceptele evanghelice. Iata deci o prima si considerabila convergenta de pareri intre Balcescu si Steinhardt cu privire la stalpul si temelia libertatii, legalitatii si civilizatiei.
In al doilea rand, gasim in lungul preambul al Proclamatiei o fraza la care nu numai ca Steinhardt ar fi putut subscrie cu ambele maini, dar a carei idee principala o gasim enuntata si dezvoltata pe larg in "Jurnalul fericirii":
[...] tot romanul e liber, tot romanul e nobil, tot romanul e un domn.[...]
Ridicarea tuturor, inclusiv a celor umiliti si obiditi, la conditia (preexistenta in fapt) de nobil, recuperarea aristocratiei funciare a persoanei umane, ascunsa sub zgura relelor veacului nu mai putin decat sub cea a relelor sufletesti - ce poate fi mai steinhardtian?
Trecand acum de la generalitati conceptuale si proclamatii teoretice la revendicari social-politice specifice si lasand deoparte, ca irelevante, pe cele privitoare la relatiile externe ale tarii - desi anti-rusismul lor implicit n-ar fi putut decat sa-l incante - ne intrebam la care dintre ele n-ar fi subscris Steinhardt, de-ar fi fost contemporan cu ele.
Cumva la egalitatea de drepturi civile si politice? Dar aceasta este una din doctrinele fundamentale ale liberalismului, pe care n-ar fi putut.o renega decat renuntand la orice pretentie de a trece drept liberal. Poate la impozitul general si progresiv? Putin probabil, devreme ce il sustine si-l recomanda insusi Adam Smith. Eventual la alegerea unei Adunari Constituante compusa din membrii ai tuturor straturilor societatii? Ar fi avut, poate, obiectii cu privire la modalitatea de alegere a acesteia prin vot universal, dar impotriva folosului si rosturilor acesteia nu vad ce temeiuri ar fi putut invoca. S-ar fi opus responsabilitatii ministeriale si functionaresti, sau dreptului judetelor de a-si alege carmuirea locala? Exclus. S-ar fi inscris in contra libertatii absolute a tiparului si a cuvantului? Se sparie gandul. Ar fi obiectat la instructia universala de toate gradele, sau la infiintarea de universitati, scoli politehnice, licee si scoli primare? Mai mai mult ca sigur ca nu. Poate l-ar fi deranjat desfiintarea clacii si improprietarirea taranilor? Tinand cont de pretuirea sincera si mare pe care o avea pentru tipul traditional al sateanului roman, cat si de apararea neclintita a proprietatii ca factor de ordine si civlizatie in societate, difuzia acesteia la un numar cat mai mare de romani n-ar fi putut decat sa-l incante (sa notam, totusi, ca aceasta a fost cea mai spinoasa problema cu care s-au confruntat pasoptistii atat la revolutie cat si in evolutia lor ulterioara; ezitarile pe care le-au avut, jumatatile de masura in care s-au complacut, solutiile pe care le-au adoptat, partiale, gresite si cu efecte mai rele decat continuarea starii de fapt, toate acestea au grevat din plin asupra dezvoltarii statului roman modern si s-ar putea sustine cu temei ca, de fapt, problema agrara a ramas pana astazi fara o solutie satisfacatoare; de s-ar fi reusit intr-adevar crearea unei paturi mijlocii taranesti cu proprietate, instructie si cultura poate ca alta ar fi fost soarta Romaniei, inclusiv in perioada comunista). N-ar fi subscris dezrobirii tiganilor si incetatenirii israelitilor, desfiintarii bataii din armata si din codul penal, sau abolirii formale a pedepsei cu moartea? Peste poate. Singurele puncte asupra carora s-ar fi pronuntat apasat negativ ar fi fost republica si votul universal: doua numai din cele douazecisidoua prin care Balcescu isi facea cunoscut crezul sau politic si social, care era si acela al colegilor sai de actiune si de generatie. Coincidenta sau nu, exact acele puncte asupra carora pasoptistii insisi au facut volte face, in primul caz constransi de imprejurarile geopolitice, in cel de-al doilea de puternica si implacabila opozitie a conservatorilor. Dar - daca monarhia constitutionala s-a dovedit a fi o binecuvantare, votul cenzitar n-a facut decat sa intarzie, sau chiar sa impiedice de-a binelea, maturizarea politica a societatii romanesti si limitarea, in masura posibilului, a practicilor electorale abuzive si detestabile la care se dedau partidele, toate, in timpul campaniilor electorale - si care n-au disparut nici pana astazi.
Dar ma opresc de la divagatii si revin la subiectul randurilor de fata. In temeiul celor aratate pana acum, cred ca de fapt intre conceptia social-politica a lui Steinhardt si cea a lui Balcescu sunt deosebiri minime si apropieri considerabile. Ambii au stat sub zodia marilor si generoaselor (ar fi zis primul dintre ei) principii liberale, ambii au privit religia si morala crestina drept izvor si pavaza a legalitatii, ordinii si civilizatiei si ambii au iubit cu patima poporul roman, primul jertfindu-i viata, cel de-al doilea libertatea. Doua figuri luminoase, exemplare, ale istoriei noastre, carora li se cuvine cultivata memoria, cunoscuta opera si continuata lucrarea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu