Stiut este ca in tot cursul veacului al nouasprezecelea tarile romane au fost calcate, cercetate, inventariate, clasificate si catalogate, cu mai multa ori mai putina obiectivitate, de puzderie de calatori straini, sositi prin ceste meleaguri manati de misiuni politico-diplomatice, unii, de prospectiuni economice si comerciale, altii, cand nu de pura placere de a colinda prin lume in cautare necontenita de latitudini, climate, popoare si obiceiuri diferite de cele de acasa. Multi dintre acestia au lasat interesante, de nu si captivante cateodata, memorii din care poate fi recompusa perceptia pe care occidentalii o aveau pe atunci despre Romania si romani, dar poate ca niciunele dintrre acestea nu sant atat de stranii precum cele scrise de Richard Kunisch si publicate de Editura Humanitas in editia ingrijita de dna Viorica Niscov .
Enigmatic este insusi acest prusac nascut la Breslau (astazi Wroclaw, in Polonia) in 1828: vlastar aristocratic, titular al unei baronii, cu studii de drept, filologie si stiinte politice, elegant, cultivat, sociabil si cu alese purtari, referent la Curtea de Apel dar si colaborator asiduu la gazete liberal-democratice moderate sau chiar de stanga, participant de pe aceleasi pozitii ideologice la Revolutia din 1848, fapt care ii atrage destituirea din functie si punerea sub supraveghere politieneasca, face in scurta vreme volte face trecand cu arme si bagaje in tabara conservatoare, devenind un respectabil magistrat al guvernului. Este numit secretar al legatiei prusiene de pe langa recent-infiintata Comisia Europeana a Dunarii la cererea presedintelui acesteia, nimeni altul decat unchiul sau Emil von Richthofen, exact in momentul in care aceasta Comisie devine unul din factorii esentiali in studierea situatiei politice a principatelor dunarene in vederea unei reorganizari a acestora sub tutela pan-european si porneste in marea aventura a vietii sale, spre Bucuresti mai intai, apoi, dupa zece luni petrecute in capitala valaha, spre Constantinopol; in ambele locuri da dovada de constiinciozitate si rigoare prusaca in indeplinirea sarcinilor de serviciu, fiind recompensat cu bune recomandari care-i vor inlesni, odata intors in Prusia, accesul la diferite functii administrative, dintre care cea mai importanta este cea de subprefect la Melsungen, in Hessa (unde dealtfel se remarca prin comportament excentric si neglijarea obligatiilor profesionale). Ales in trei randuri deputat pe lista conservatoare, se stinge din viata in 1885.
Venit fiind asadar in Valahia cu insarcinari cat se poate de oficiale, ar fi fost de asteptat ca memoriile sale sa contina, daca nu in totalitate atunci cel putin in proportie importanta, date, cifre si fapte seci, obiective, expuse la rece, fara nicio implicare afectiva. Ei bine, nici vorba de asa ceva in aceste pagini. Cineva care ar citi cartea fara a avea vreo informatie prealabila despre autorul ei ar ramane cu impresia ca acesta este pur si simplu un hoinar prin temperament, un calator fara tinta precisa a carui singura motivatie de a se gasi in Valahia este o imposibilitate structurala de a sta locului, o vesnica foame de tari, oameni si senzatii noi, precum si o strasnica plictiseala si lehamite fata de tot ceea ce inseamna pamantul natal. Este exact ceea ce lasa sa se inteleaga Kunisch insusi in prefata cartii, intitulata sugestiv "De ce calatorim?", iar tot ceea ce urmeaza acesteia este o insiruire, mai mult sau mai putin coerenta, de notatii fugitive, consideratii etnopsihologice, descrieri de intamplari si tipuri pitoresti, totul asezonat cu pagini curat literare, continand fie basme, fie productii originale. Dealtfel, prusacul acesta manuieste condeiul cu usurinta si abilitate, croindu-si un stil lejer (dar nu superficial), spiritual si placut la lectura.
Ruta pe care soseste in micul principat dunarean este cea clasica pentru acea vreme; cu vaporul pe Dunare, plecand de la Viena, trecand prin, si oprindu-se pentru scurta vreme la, Pesta, Orsova, Turnu-Severin, Ruse si Giurgiu, de la acest ultim popas urmandu-si drumul spre capitala pe uscat. Atat pe vas cat si in fiecare din aceste locuri el observa peisajele si oamenii, intra in vorba cu acestia, este atras si interesat de tot ceea ce o astfel de calatorie poate oferi ochiului ca obiect de contemplatie si mintii ca subiect de reflectie. Nu stiu daca maghiarii sau turcii de astazi se vor fi regasind in cei de ieri asa cum i-a vazut Kunisch, dar in ceea ce ne priveste pe noi, romanii, lucrurile sunt fara echivoc. Sa vedem.
Iata-l, deci, ajuns la Giurgiu. Capitanul vasului ii recomanda un hotel si il asigura ca se va intelege cu romanii folosind limba italiana. Il vor convinge repede de contrariu trei soldati si un (aparent) functionar, care nu pricep boaba din dulcele grai toscan. Porneste spre oras, in care domnesc intunericul cel mai desavarsit si nu se vede tipenie de om. In apropierea hotelului (in realitate un han relativ acceptabil, spre deosebire de cele pe care le va cunoaste in interiorul tarii si pe care le asemuieste cu cele din partile mizere ale Poloniei) este. intampinat de doi amenintatori caini vagabonzi, impotriva carora se va baricada pe cat posibil in camera ce-i va fi oferita. Descopera a doua zi drostile valahe, pe langa care "cele mai proaste vehicule apusene, inclusiv cele poloneze, stralucesc prin curatenie si comoditate". I se ofera pentru calatoria spre Bucuresti o caruta de posta, pe care la sfatul proprietarului hotelului si dupa o examinare de visu, o refuza: riscul de a fi fost aruncat afara din ea de hurducaturile provocate de sleaurile, gropile si hartoapele de pe drum fara ca surugiul, preocupat intens de propriu-i echilibru, sa observe ceva n-ar fi putut fi contracarat decat prin legarea stransa de caruta. I se improvizeaza o trasura de ocazie, la care, intorcandu-se la han dupa o plimbare prin oras, gaseste inhamati saisprezece cai. La mirarea sa cu privire la numarul lor atat de mare i se raspunde ca pe drum vor mai trebui adaugati altii, "caci in ultima vreme a plouat". Ce a vazut in oras? Case rurale inclusiv in piata centrala, strazi majoritar nepavate (nu-i vorba, pe cele putine pavate le-ar fi voit mai degraba ca si celelalte), "cafenele cam murdare" (toate afisand la loc de cinste scene din campaniile lui Napoleon) iar in pravalii marfuri destinate aproape exclusiv paturii de jos; una peste alta, oraselul i se pare "prietenos", iar locuitorii "oameni de treaba ca toti valahii".
Daca suna familiar, mai ales celor care au cunoscut direct realitatea cotidiana din anii ´80 ai secolului trecut (in randurile carora ma aflu), apoi sa stiti ca acesta e abia inceputul. N-am sa continuu insa rezumatul, pentru ca ar insemna sa stric placerea celor care ar dori sa descopere singuri pataniile prusacului in Valahia. Ma limitez la a semnala, fugitiv, reaua-impresie pe care i-au lasat-o clerul de rand si calugarii, parerea ce si-o face despre Bucuresti cum ca ar fi nu un oras ci o ingramadire de sate, precum si atractia evidenta pe care o simte pentru tigani (si mai ales pentru tiganci...). Pour la bonne bouche, am pastrat mentionarea faptului ca armata valaha avea in compunere artilerie, insa... nu si tunuri, care fusesera confiscate de rusi in timpul retragerii din 1854, in cursul Razboiului Crimeei!
Sa mai adaug si ca basmul "Fata din gradina de aur", pe care il reproduce intr-unul din capitole, il va inspira pe Eminescu in scrierea "Luceafarului" si voi incheia, recomandand calduros cartea tuturor celor interesati de modul in care romanii au fost perceputi, cu mai multa ori mai putina obiectivitate, de puzderia de calatori straini, sositi prin ceste meleaguri manati de misiuni politico-diplomatice, unii, de prospectiuni economice si comerciale, altii, cand nu de pura placere de a colinda prin lume in cautare necontenita de latitudini, climate, popoare si obiceiuri diferite de cele de acasa.
Venit fiind asadar in Valahia cu insarcinari cat se poate de oficiale, ar fi fost de asteptat ca memoriile sale sa contina, daca nu in totalitate atunci cel putin in proportie importanta, date, cifre si fapte seci, obiective, expuse la rece, fara nicio implicare afectiva. Ei bine, nici vorba de asa ceva in aceste pagini. Cineva care ar citi cartea fara a avea vreo informatie prealabila despre autorul ei ar ramane cu impresia ca acesta este pur si simplu un hoinar prin temperament, un calator fara tinta precisa a carui singura motivatie de a se gasi in Valahia este o imposibilitate structurala de a sta locului, o vesnica foame de tari, oameni si senzatii noi, precum si o strasnica plictiseala si lehamite fata de tot ceea ce inseamna pamantul natal. Este exact ceea ce lasa sa se inteleaga Kunisch insusi in prefata cartii, intitulata sugestiv "De ce calatorim?", iar tot ceea ce urmeaza acesteia este o insiruire, mai mult sau mai putin coerenta, de notatii fugitive, consideratii etnopsihologice, descrieri de intamplari si tipuri pitoresti, totul asezonat cu pagini curat literare, continand fie basme, fie productii originale. Dealtfel, prusacul acesta manuieste condeiul cu usurinta si abilitate, croindu-si un stil lejer (dar nu superficial), spiritual si placut la lectura.
Ruta pe care soseste in micul principat dunarean este cea clasica pentru acea vreme; cu vaporul pe Dunare, plecand de la Viena, trecand prin, si oprindu-se pentru scurta vreme la, Pesta, Orsova, Turnu-Severin, Ruse si Giurgiu, de la acest ultim popas urmandu-si drumul spre capitala pe uscat. Atat pe vas cat si in fiecare din aceste locuri el observa peisajele si oamenii, intra in vorba cu acestia, este atras si interesat de tot ceea ce o astfel de calatorie poate oferi ochiului ca obiect de contemplatie si mintii ca subiect de reflectie. Nu stiu daca maghiarii sau turcii de astazi se vor fi regasind in cei de ieri asa cum i-a vazut Kunisch, dar in ceea ce ne priveste pe noi, romanii, lucrurile sunt fara echivoc. Sa vedem.
Iata-l, deci, ajuns la Giurgiu. Capitanul vasului ii recomanda un hotel si il asigura ca se va intelege cu romanii folosind limba italiana. Il vor convinge repede de contrariu trei soldati si un (aparent) functionar, care nu pricep boaba din dulcele grai toscan. Porneste spre oras, in care domnesc intunericul cel mai desavarsit si nu se vede tipenie de om. In apropierea hotelului (in realitate un han relativ acceptabil, spre deosebire de cele pe care le va cunoaste in interiorul tarii si pe care le asemuieste cu cele din partile mizere ale Poloniei) este. intampinat de doi amenintatori caini vagabonzi, impotriva carora se va baricada pe cat posibil in camera ce-i va fi oferita. Descopera a doua zi drostile valahe, pe langa care "cele mai proaste vehicule apusene, inclusiv cele poloneze, stralucesc prin curatenie si comoditate". I se ofera pentru calatoria spre Bucuresti o caruta de posta, pe care la sfatul proprietarului hotelului si dupa o examinare de visu, o refuza: riscul de a fi fost aruncat afara din ea de hurducaturile provocate de sleaurile, gropile si hartoapele de pe drum fara ca surugiul, preocupat intens de propriu-i echilibru, sa observe ceva n-ar fi putut fi contracarat decat prin legarea stransa de caruta. I se improvizeaza o trasura de ocazie, la care, intorcandu-se la han dupa o plimbare prin oras, gaseste inhamati saisprezece cai. La mirarea sa cu privire la numarul lor atat de mare i se raspunde ca pe drum vor mai trebui adaugati altii, "caci in ultima vreme a plouat". Ce a vazut in oras? Case rurale inclusiv in piata centrala, strazi majoritar nepavate (nu-i vorba, pe cele putine pavate le-ar fi voit mai degraba ca si celelalte), "cafenele cam murdare" (toate afisand la loc de cinste scene din campaniile lui Napoleon) iar in pravalii marfuri destinate aproape exclusiv paturii de jos; una peste alta, oraselul i se pare "prietenos", iar locuitorii "oameni de treaba ca toti valahii".
Daca suna familiar, mai ales celor care au cunoscut direct realitatea cotidiana din anii ´80 ai secolului trecut (in randurile carora ma aflu), apoi sa stiti ca acesta e abia inceputul. N-am sa continuu insa rezumatul, pentru ca ar insemna sa stric placerea celor care ar dori sa descopere singuri pataniile prusacului in Valahia. Ma limitez la a semnala, fugitiv, reaua-impresie pe care i-au lasat-o clerul de rand si calugarii, parerea ce si-o face despre Bucuresti cum ca ar fi nu un oras ci o ingramadire de sate, precum si atractia evidenta pe care o simte pentru tigani (si mai ales pentru tiganci...). Pour la bonne bouche, am pastrat mentionarea faptului ca armata valaha avea in compunere artilerie, insa... nu si tunuri, care fusesera confiscate de rusi in timpul retragerii din 1854, in cursul Razboiului Crimeei!
Sa mai adaug si ca basmul "Fata din gradina de aur", pe care il reproduce intr-unul din capitole, il va inspira pe Eminescu in scrierea "Luceafarului" si voi incheia, recomandand calduros cartea tuturor celor interesati de modul in care romanii au fost perceputi, cu mai multa ori mai putina obiectivitate, de puzderia de calatori straini, sositi prin ceste meleaguri manati de misiuni politico-diplomatice, unii, de prospectiuni economice si comerciale, altii, cand nu de pura placere de a colinda prin lume in cautare necontenita de latitudini, climate, popoare si obiceiuri diferite de cele de acasa.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu